Mărturisesc că am stat la îndoială dacă să scriu aceste rânduri. Fiindcă-i vorba de inima mea, care ar trebui să mă intereseze doar pe mine, nu-i vorba de inima orașului care chiar că e a noastră, a tuturor celor ce trăiesc aici și-și doresc ca ea să bată bine, nu cu palpitații. Cum se mai întâmplă. Când se sparge o conductă, când se sparg și dau pe dinafară conductele ruginite, nedesfundate ș.a.m.d.

Viciul de fond al societății noastre este că nu mai avem încredere în sistemul sanitar. Sau, dacă alții au, eu, unul, nu mai am. Așa simt și așa și scriu. M-aș bucura mult să facă sistemul ăsta al nostru ceva, fundamental, ca să-mi schimbe opinia. Altminteri, iată ce mi s-a întâmplat și care mă face să simt astfel. Să simt, să iert, dar nu și să trec cu vederea.

Mă supără din când în când ”pârdalnica asta de inimă”, cum scriam prin august. O fibrilație atrială își face de cap adesea. Asta înseamnă ori creșterea pulsului, ori a tensiunii. Ori a amândurora. Peste măsură. Și, de aici, a emoției, a neliniștii. Stare de alarmă. După ce într-o zi am cules niște mere, de jos, nu de pe scară, luându-mi tensiunea pe la amiază, încep să mă panichez. Știu că într-o astfel de situație trebuie să iau un anume medicament. Îl iau, iar după o oră iau și tensiunea. Nu scade, ba chiar crește în continuare. Cu scuzele de rigoare, îl sun pe medicul care mi-a făcut investigația cardiacă și apoi schema de tratament. Nu-i dau numele, că e hotărât să se privatizeze și nu vreau să-i fac aici reclamă. Răspunde prompt, deși nu-i la Pitești, și-mi sugerează să dublez doza. O fac, dar după o oră tensiunea tot crește. Îmi recomadă încă un medicament. Îl iau, dar în zadar, tensiunea continuă să crească. Mă impacientez de-a binelea. Ce-i de făcut? 

Cu o voce caldă, de om stăpân pe situație, mă întreabă dacă am prin casă medicamentul ăla care se pune sub limbă. Caut, dar n-am, deși altădată îl purtam în borsetă. Fuga la o farmacie, dar la mine, la țară, n-am farmacie, trebuie să ajungă cineva până la Curtea de Argeș. Dar e aproape de ora închiderii, este, deci, urgent. Nepoata mea are ideea de a vedea dacă unul dintre cardiacii din sat n-au ei „Captopril”. N-au, răspund. Mașina pleacă în trombă spre farmacie, preț de vreo 15 kilometri. Medicul, amabil, mă ține de vorbă. Nu trec 10 minute și mă trezesc cu nepoata înapoi, triumfătoare. Tanti Nuța mi-a ieșit înainte și mi-a dat șase pastile. Mă uit la ele, sunt de 50 mg, nu de 25, cum îmi recomadase medicul. Luați așa, mă îndeamnă medicul. Iau, dar după 15 minute, rezultatul nu era cel așteptat. Mai luați o jumătate, dar puneți tensiometrul la mâna cealaltă. Slavă Domnului, începuse să scadă!

Mai relaxat, continuu să discut cu medicul ce ar mai fi fost de făcut, dacă tensiunea n-ar fi cedat. Păi, să sunați la Salvare. Mersi, spun eu, dar n-aș fi făcut-o. Deși, așa cum scriam, ultima dată când mi s-a făcut angiografia, la spital, am fost bine îngrijit. Sigur, era vorba de spitalul militar, dar, declar aici, cu mâna pe inima mea suferindă, că nu mai am curajul să merg la spital. L-am avut, dar nu-l mai am și gata! 

Prefer să dau ortul popii acasă, decât la spital. Unde mi-a murit soția, într-o situație asemănătoare, după patru resuscitări. La ce bun?!

Știu, nu-i ortodox ce fac. Adică un jurnalist vine și transmite public neîncrederea în sistemul medical, pe baza unei experiențe proprii? Nu e normal. N-o fi, dar sistemul ce face azi ca să-mi spulbere mie această neîncredere? De regulă, îmi refuză internarea, sub pretextul că au prioritate bolnavii de Covid? Dar nici așa nu e normal. Când politicienii noștri ne promit că mai fac un spital ‒ și uneori chiar se țin și de cuvânt ‒ autoritățile noastre nu fac și ele o socoteală? Adică avem atâția locuitori, avem nevoie de atâtea spitale, care spitale ar trebui și ele gândite cu specificul lor profesional, cu circuite, cu resursele umane ‒ care și ele trebuie pregătite, reciclate ș.a.m.d. ‒ astfel încât, de când ne naștem și până murim, să putem fi asistați oricând de un medic, într-un spital. Căci, la urma urmei, asta înseamnă asigurare medicală, nu doar ca să prezinți cardul la farmacie. (Las’ că și cu industria asta farmaceutică este o poveste, dacă nu chiar o fabrică de făcut bani. Despre care ar trebui să scriem, dacă vrem să îndreptăm lucrurile.) 

Sigur, nu m-am născut cu gândul ăsta, dar el mi-a fost inoculat și de vechea, și de noua societate. Iar inocularea asta n-a fost rea deloc. O vreme chiar am crezut în minunea cu salvarea, cu spitalul, dar ceea ce se întâmplă azi cu pacienții ‒ de văzut și filmul ”Moartea d-lui Lăzărescu” ‒ mă determină să nu mai am încredere în sistemul nostru sanitar. De cel de stat vorbesc, nu de cel privat, care nu ne este tuturor la îndemână. Fie că nu dispunem de banii necesari, fie că nici nu mai sunt locuri, cum vedem că o pățesc bolnavii de Covid în spitalele de stat. Din cauza cărora, acum, încep să fie externaţi cei cu alte boli cronice. Și uite așa, dintr-un lucru firesc, ajungem la unul nefiresc. Pe care eu, ca gazetar, nu pot să fac alteva decât să-l denunț ca atare factorilor de la putere. De parcă ei nu-l știu?! Dar, uitați cum e viața și azi: ne facem că facem, dar nu facem. Când vom ajunge, Dumnezeule, să ne respectăm cuvântul? Să fim oameni de onoare, cum ar spune noul primar al Piteștiului. Chiar, e de văzut și cu dl. Gentea, e om de cuvânt? Cum ne promite.

P.S. Şi înainte şi după ce am scris, am mai vorbit cu oamenii. Sunt mulţi, destul de mulţi, care nu mai au încredere în spitale. Nu şi în medici!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio