Nu mă dau în vânt după lansările de carte. Am mai spus-o, cred că este pierdere de timp. Deunăzi, un prieten îmi pune în braţe o carte excepţională, scrisă, zice el, aşa într-o doară. Nu şi-a făcut, îmi mărturiseşte el, nicio iluzie, dar aşa a simţit, aşa a scris şi chiar a publicat. Nu ştie dacă a meritat să-şi transcrie impresiile cotidiene, nişte efemeride, raportate la munca lui savantă de sociolog, de manager de carte publică, face un studiu şi nimic mai mult.
Vin şi eu acasă, m-apuc curios de citit şi cartea mi se pare aşa de interesantă că nu-mi mai vine s-o las din mână. Dar trebuie s-o fac fiindcă sunt la rând şi alte treburi presante.
A doua zi, fiindu-mi prieten, îmi calc pe inimă şi merg să „onorez” lansarea cărţii d-lui Octavian Mihail Sachelarie cu titlul „Imposibila reîntoarcere. Confesiuni afective” care-mi aminteşte de Marin Preda. Lume multă şi bună la biblioteca judeţeană, că abia apuc un loc. Oprit de medicul şi colaboratorul nostru Viorel Pătraşcu. Nu se întârzie prea mult, cum se mai întâmplă, şi gazda îl invită pe scriitorul Florea Firan, editorul cărţii, să vorbească în deschiderea evenimentului. Omul, cu darul vorbirii, este fermecător, spune ce trebuie să ştim despre cum a fost concepută „povestea” editorială, impresii despre scriitură, dar parcă n-are de lucru şi, probabil, simţind că nu ne-a convins suficient, se-apucă să-şi ilustreze afirmaţiile citind unul după altul eseurile. Nu citeşte rău, dar nici nu este ăsta talentul d-lui Firan. Şi dă-i, şi citeşte, încântat parcă de propria-i voce, că nu se mai opreşte. Mă simt frustrat de două ori. Şi ca mine, mulţi din sală.
La urma urmei, cartea însăşi este cumva rezultatul unei frustrări şi, în bună măsură, asta e o calitate, nu un defect. Mai toate „confesiunile afective” sunt rezultatul „imposibilei reîntoarceri la anii copilăriei, la casa părintească, la locurile şi anii de altădată, la prieteni”. După toate astea şi multe altele, copilul şi tânărul Octavian, ca noi toţi, tânjeşte în căutarea „timpului pierdut”. Dar nu numai, ci şi al dilemelor cu care ne confruntăm şi azi la tot pasul, în lumea asta nebună, nebună de legat. Sentimentul este comun mai tuturor, dar talentul celui care a găsit în lectură cea mai mare bucurie îl face să scrie cu atâta sinceritate că parcă te simţi nu doar în inima şi sufletul lui, dar şi a ta. Da, simţi, parcurgând una după alta impresiile unui „boier al minţii”, intelectual autentic, ca să-l citez pe Sorin Adam Matei, simţi că parcă ai trăit şi tu această stare, te-ai confruntat şi tu cu această impresie, cu acest gând. Şi eşti curios, citind, să vezi cum le-a perceput autorul? Tot ca mine sau altfel? Cartea este scrisă să fie citită în intimitatea fiecăruia, la lumina veiozei ori a zilei, dar nu trebuie făcut din textul ei un spectacol.
Ei bine, simpaticul om şi, repet, fermecătorul scriitor care este Florea Firan n-a intuit poate acest lucru, drept care se încăpăţânează să ne dea gata citind eseu după eseu. Rumoare în sală. La un moment dat explodez când gura îl ia pe dinainte pe vorbitor şi spune că volumul e bun de citit seara la culcare, că te… adoarme.
Mie mi se pare că, dimpotrivă, cartea este menită să te ţină treaz. Sunt în asentimentul multora din sală, acad. Gh. Păun se uită semnificativ la mine, Viorel Pătraşcu crede că, în cazul de faţă, lansarea de carte e confundată cu un cenaclu, autorul însuşi pare stânjenit, iar d-l Firan îi dă înainte cu lectura, luându-i pâinea de la gură lui nea Petrică. Adică actorului Petrică Dumitrescu, aflat acolo tocmai pentru a interpreta unul sau două texte. Care texte se pretează, desigur, la aşa ceva.
Abuzat de un asemenea mod de mizanscenă, regret absenţa de la eveniment a moderatoarei Denisa Popescu şi părăsesc sala cu riscul de a fi nepoliticos. Da, poate că sunt nepoliticos, dar sunt totodată şi gazetar şi mă simt dator să iau atitudine când ceva nu mi se pare în regulă, când cineva abuzează de timpul meu, ba mai mult îmi răpeşte şi plăcerea de a citi ce a comis Mihai Sachelarie într-o „bibliotecă a nopţii”, într-un „Templu al Viselor”. Am sentimentul că cineva vrea cu tot dinadinsul să-l ucidă pe cititor. Cartea mi se pare scrisă excepţional, este de calibrul celei ambiţionată şi de Andrei Pleşu sub titlul „Note, stări, zile”( Ed. Humanitas, Buc. 2010), te pune realmente pe gânduri, vehiculează nu doar sentimente fireşti şi aparent nefireşti, dar şi idei, reflecţii, situaţii care i-au ieşit în cale şi pe care le comentează filozofic, cu autoironie, cu afectivitate. Şi mai ales cu har!
În fine, dincolo de asta, mai merită spus ceva, cred eu foarte important şi de luat în seamă de dragele noastre autorităţi locale care nu prea se mai dau în vânt după cultură. N-am zărit-o la această lansare de carte pe d-na Simona Brătulescu, care răspunde chiar de cultură ca vicepreşedintă la Consiliul Judeţean. Poate că n-a putut veni, poate că s-a împotmolit într-o şedinţă – că de la o vreme asta pare să fie unitatea de măsură a eficienţei funcţionarului public – dar nu pot să concep să ai în echipa ta, în oraşul tău, în judeţul tău, un intelectual de talia lui Octavian Mihail Sachelarie, pe deasupra şi doctor în sociologie, şi scriitor, pe care să nu-l foloseşti din plin în lumea asta a noastră afectată de imobilitatea culturală. Din două una: ori n-ai făcut corect o evaluare a potenţialului intelectual al d-lui Sachelarie, ori d-na Brătulescu a rămas şi ea prizoniera birocraţiei culturale dependente de stat. Nu ştiu ce studii are domnia sa, aud că a fost jurnalistă, dar cu atât mai mult un jurnalist trebuie să aibă miros, să fie curios, să-i dibuie pe oamenii de valoare, care sunt bunuri publice, şi să-i pună la treabă în folosul nostru, al tuturor. Altminteri, dacă n-o face, nu prea are ce căuta acolo, fiindcă argumentul în baza căruia a ajuns pe acest post, respectiv că a funcţionat algoritmul politic al apartenenţei la ALDE şi aşa a ajuns vicepreşedintă, nu se încrie în setul de valori adoptat de o cultură care se grăbeşte şi ea să răspundă standardelor europene. Chiar dacă nu întotdeauna e political correct! Nu e, dar ne confruntăm cu destule probleme spinoase şi-n spaţiul culturii, şi al moralei, şi al familiei, şi-n cel social, iar în această privinţă n-am ştiinţă despre vreun proiect conceput la nivel judeţean care să depăşească abordarea mioritică atât de bătută până acum. Sau, dacă nu ştiu eu despre un asemenea proiect, dar ştie, de pildă, dl. Manu, mi-ar face mare plăcere să-l parcurg, să-l evaluez şi să mă angajez, alături de alţii, ca jurnalist, ca argeşean, la realizarea lui.
Mihai GOLESCU
