Încerc să rămân lucid. Mi-e însă foarte greu. Tuturor ne e greu. Nu putem fi insensibili la tragedia televizată din Ucraina, la suferinţele vecinilor noştri călcaţi cu tancul şi bocancul, fără drept, fără logică, fără umanitate, de aşa-zişii lor fraţi, ruşii. Am întâlnit în ultimele zile oameni care nu mai sunt în stare de nimic din cauza şocului produs de acest război, din cauza surescitării şi a fricii care îi paralizează. E firesc să se întâmple asta. Dar, pe de altă parte, e şi o dovadă de imaturitate. E nevoie, în astfel de momente, să ne recuperăm echilibrul mental. Psihologii au destule sfaturi în acest sens, dacă stai să-i asculţi.
Pe mine, unul, mă liniştesc într-un fel transmisiile live matinale, de pe Facebook, ale unor ziarişti români de la „Recorder” şi de la „Libertatea”, aflaţi în aceste zile la Kiev. Ieri-dimineaţă, de pildă, unul dintre ei a povestit despre noaptea petrecută în subteran, la metrou, după ce ruşii bombardaseră, la ora 17, turnul televiziunii naţionale. Au fost 12 ore în care 200 de oameni au încercat să doarmă, în frig, pe gresia peronului sau în vagoanele staţionate pe una dintre linii, în acea staţie de metrou închisă cu un capac pe timpul nopţii, fiindcă e construită, după model sovietic, şi ca adăpost antiatomic. Tonul calm şi puterea de a zâmbi a acestor ziarişti aflaţi pe front („Ştiţi ce bine se taie pâinea pe vesta antiglonţ?!” – explica Alex) pe mine mă întăresc, îmi dau putere să continui.
Nu sunt sigur, dar cred că Platon a spus că nu ne naştem doar pentru noi. Ci şi pentru fraţii noştri, copiii noştri ş.a.m.d. Ne naştem pentru întreaga lume. Cu alte cuvinte, suntem responsabili şi faţă de noi înşine, şi faţă de cei din jurul nostru. Prin urmare, trebuie să ajutăm, inclusiv, ca voluntari, pe front, poporul vecin, ţara vecină. Este esenţial să le întindem mâna ucrainenilor şi – cum spunea recent Theodor Paleologu – să fim statornici. Adică, să ne păstrăm această determinare!
În loc de final: în septembrie 1945, după bomba atomică lansată la Nagasaki, un puşti de 10 ani îşi ducea în spate frăţiorul mort, către crematoriu. Era desculţ, stătea drept şi demn. „De ce-l mai cari, nu vezi că e mort?” – l-a întrebat cineva. Iar el ar fi răspuns: „Nu e greu, e fratele meu”.
Mă întorc şi spun: datoria noastră e să rămânem lucizi. Şi demni!
