N-am să scriu despre ce viteză va avea România în UE post-Roma 2017. Nici despre ce se va întâmpla cu Elena Udrea, dacă va da ea în gât – cum se spune într-un anumit limbaj – pe cei cu care, de fapt, a împărţit bani calpi şi fărădelegi. Nu scriu nici despre guvernul paralel care se constituise din câţiva discreţionari care şi-au bătut joc de legi, de ţară şi de viaţa noastră. Dezvăluirile, atâtea câte au fost făcute (dintr-un roman al batjocoririi ţării), îţi fac părul măciucă şi-ţi dau dimensiunea lotrilor la drumul mare care şi-au împărţit prăzile mai rău decât în jungla animalelor carnasiere.

N-am să scriu despre democraţia românească, pentru că ea, democraţia, este, la noi, o lozincă de care un grup, cu buzunare unde nu mai încap banii, râde în pumni, privind spre strada care crede în ea. N-am să scriu nici despre binom (termen patentat de Cârstoiu), nici de Kovesi, nici de Coldea. Dacă priveşti deasupra ţării o să se observe un nor greu de cuvinte care s-au pronunţat – bla-bla-bla! – fără nicio consecinţă şi care riscă să ne acopere într-o zi; politicieni şi comentatori cu limbariţă întreţin o butaforie care o să ne coste pe toţi…

N-am să spun, aici, de ce ţara vremuieşte prin istorie. Atâta timp cât războiul româno-român va dura, niciun plan real de recuperare a întârzierilor nu va fi operaţional. Ştiţi cum e cu acest război? Am văzut, într-un documentar, o scenă care se potriveşte situaţiei ţării: doi căpriori frumoşi se luptau pe viaţă şi pe moarte. Din tufiş, două leoaice pândeau. S-au repezit asupra beligeranţilor şi i-au transformat într-un prânz îndestulător. Ehee, câte priviri lacome nu ne pândesc peste gardul graniţelor!!!

Am să scriu cu plăcere, deşi aceasta este estompată – şi ea – de o nostalgie, despre… FC Argeş. Nu despre vreo masă a tratativelor, căci acestea nu pot avea izbândă curând. Am mai spus de ce şi n-o să repet. Sâmbătă, pe stadionul „Nicolae Dobrin” (botezat astfel de Victor Jigman) a fost o bucurie a fotbalului. Puţini piteşteni şi mai puţini clujeni, dar un exod de olteni, ca odinioară, când echipa lui Oblemenco, a lui Balaci et comp. venea, cu ambiţii, să-i înfrunte pe alb-violeţi. Se bucura iarăşi şi… iarba (bine întreţinută!) de crampoanele de Liga I.

Aici au călcat Real Madrid, Nottingham Forest, Valencia, Ferencvaroş etc.

Aici s-a scris „epopeea Toulouse”. Aici, fanii au trăit câştigarea primului titlu naţional (1971-1972), căci de al doilea (1978-1979) s-au bucurat din plin chiar pe terenul dinamoviştilor. Da, echipa de două ori campioană a României, de două ori vicecampioană şi de patru ori pe treapta a treia a podiumului naţional nu mai există!

Aici a venit marele Santiago Bernabeu. Aici, pe gazon, au fost Mario Kempes, portarul Shilton, Viv Anderson, Walker (internaţionali englezi).

Aici l-am cunoscut pe Trevor Francis, jucătorul cu un tendon de cangur (accidentat, n-a jucat). Aici, marele Real a fost învins cu 2-1, iar la Madrid a fost 1-3! Aici, Dobrin şi-a dat măsura inegalabilului său talent, iar „echipa lui Dobrin” a scris istorie. A tresărit gândul, sâmbătă, la bucuria fotbalului adevărat, a fotbalului de… odinioară.

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio