În urmă cu două luni, într-o joi la ceas de seară, mă apelează o doamnă, anunţându-mă îngrijorată că soţul ei, un om activ, uşor supraponderal, trecut de 60 de ani, are de trei zile, în dimineţile pe atunci răcoroase, „o durere în piept”. În acea zi durerea s-a accentuat şi a persistat până către seară. Am rugat-o să vină cu soţul a doua zi, să îl consult la policlinică – la ora 8.
La prezentare, starea generală a solicitantului era relativ bună, dar ECG-ul (electrocardiograma) arăta a fi un infarct miocardic acut. Un cheag de sânge format pe o placă de aterom (depozit de colesterol acoperit de o membrană care se fisurase) întrerupea circulaţia sângelui arterial pe o zonă relativ întinsă de miocard, irigată de „artera morţii” (aşa-i numită în cardiologie), situată anterior între cei doi ventriculi.
L-am sunat imediat pe un tânăr cardiolog cu competenţă în cardiologie intervenţională, venit de doi ani la spitalul judeţean, serios şi de mare perspectivă profesională. Cu jenă, acesta ne-a anunţat că pleacă din localitate peste două ore şi că pacientul se poate prezenta la spital luni la ora 8, la Cardiologie. Era vorba despre trei zile de evoluţie a accidentului coronarian acut, timp în care se puteau întâmpla multe, sub tratament medicamentos convenţional, inclusiv decesul. La îndemnul meu, pacientul l-a apelat pe fiul său, IT-ist de performanţă în capitală. Acesta a contactat o colegă de liceu, acum rezidentă într-o Clinică de Cardiologie şi s-a decis transportul de urgenţă al bolnavului la unitatea medicală respectivă.
Medicul de gardă a privit ECG-ul efectuat de mine şi a întrebat: „Şi unde e pacientul?”. „Aici sunt”, a răspuns suferindul aflat în picioare în faţa clinicianului mirat de discrepanţa dintre înregistrarea electrică şi starea relativ bună a pacientului. L-a internat imediat, în regim de urgenţă, i-a administrat în perfuzie o substanţă care a dizolvat (lizat) trombusul şi la un interval de trei ore i-a implantat prin cateterism un stent la nivelul unde fusese ocluzia. După alte două ore, către seară, pacientul era liniştit şi m-a sunat. „Domnule doctor, sunt OK. Vă mulţumesc şi vă sunt recunoscător cât voi trăi!”
Bărbatul a avut într-adevăr noroc. Acesta îi este dăruit omului din cer, la mare nevoie şi vine întâmplător, cu voia Creatorului. Destinul şi-l făureşte omul însuşi şi este lucrarea lui pentru sine, pe parcursul întregii vieţi.
Mă întâlnesc zilnic cu el, preocupat cu o activitate solicitantă intelectual, de dimineaţa până către seară. Se relaxează într-o grădină vecină cu biroul, îngrijind albinele din doi stupi, câteva răzoare şi florile.
Este mai tot timpul însoţit (şi monitorizat) de tovarăşa lui de viaţă şi de profesie şi duce o viaţă normală, bineînţeles cu stilul modificat de medic, cu dieta, mişcarea şi medicaţia continuă.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
