Am citit multe scrieri din care reieşea dispreţul faţă de poporul român. Scrieri despre „ruşinea de a fi român” sau, mai recent, despre faptul că „România nu mai poate fi resetată”, invocându-se tot felul de catastrofe sau probleme de genă de către intelighenţia românească. Mai sunt unii dintre cei cu feţe ferchezuite şi zâmbete fără suflet care judecă poporul român după nişte oameni sărmani şi fără dinţi, cu unghiile netăiate, cu mâinile nespălate etc. Oare câţi dinţi avea Petre Ţuţea la bătrâneţe? Şi ce spirit! Dar ce să mai spun de Mihai Eminescu, care avea dantura stricată (după amintirile Mitei Kremnitz), pantofii fără flecuri, călcând direct pe tivul pantalonilor! Şi totuşi, când trecea prin faţa Şcolii Centrale de Fete din Bucureşti, elevele ieşeau la ferestre şi exclamau: „Uite-l pe Eminescu!”

Mai mult, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, câţiva tineri politicieni de la USR nu au găsit altceva mai bun de făcut decât să jignească poporul român prin mesajele lor despre ortodoxia românească şi despre Înălţare. Ei critică faptul că românii au adus taina Învierii la nivelul relaţiilor interpersonale prin salutul „Cristos a înviat!” – să mă exprim în limbaj popular – şi prin răspunsul „Adevărat a Înviat!”. Or, politicienii aceştia nu ştiu că românii au adus de Paşte nu numai acest salut la nivelul interpersonal, ci şi casele proaspăt spoite, primenirea cu haine noi, iar copiii, cu ouă roşii în mâini şi cu veselia pe chipuri, rostesc cu încântare „Cristos a înviat!”. Aceşti băieţi de cartier, erijaţi acum în apostoli ai neamului, nu ştiu că istoria poporului român este istoria religiozităţii sale. Iată de ce, pentru a cunoaşte bine istoria unui popor, nu e de ajuns să ştim ce lupte a purtat şi nici chiar să studiem viaţa oamenilor mari, ci mai trebuie să intrăm şi în amănuntul vieţii zilnice a acelui popor. Iar în acest amănunt întâlnim credinţa lui.

În urma unor declaraţii jignitoare la adresa poporului român, ne dăm seama că nu numai conştiinţa trece prin stomac, ci şi drumul către putere. Mai ales drumul unora precum fiul lui Caramitru, Andrei, fost consilier al preşedintelui USR, Dan Barna, care a scris pe Facebook următoarele: „… aşa scăpăm de voi şi rezolvăm şi toată legislaţia juridică rapid (că nu o să mai aibă cine s-o blocheze – veţi fi toţi la Rahova şi Jilava)”. Recent, acelaşi Andrei Caramitru a postat pe Facebook următorul text: „Am şi eu o întrebare pentru BOR: de ce tornadele astea lovesc doar judeţele care au votat masiv PSD?”. De ce se întâmplă toate acestea? Pentru că trăim într-o societate aflată în derivă şi în care fanatismul îşi poate găsi cu uşurinţă astfel de adepţi.

Alături de Andrei Caramitru îl avem pe Rareş Bogdan, care e cuprins şi el de o frenezie cu caracter politic, de nu-l mai recunoşti ca ziarist. Când îl văd pe Rareş Bogdan, mă gândesc la Ludovic Orban, preşedintele PNL, şi parcă îl aud pe acesta zicându-şi în barbă: „Sunt sălciu, anemic, somnoros, dezgustat de mine însumi şi aştept de undeva puţină energie!”. Şi Rareş tocmai cu aceasta a venit în PNL, cu energie, dar o energie a inadaptabilului, a individului care nu-şi găseşte un rost nici în jurnalistică şi nici în politică, pentru că ambele profesii presupun servirea cetăţeanului.

Or, aceşti noi apostoli ai neamului se află în interes personal oriunde ar încerca să-şi etaleze talentele.

Prin urmare, mesajele tinerilor politicieni pomeniţi mai sus oscilează între revendicările generale şi emoţiile personale. Nu au un program politic. Cei de la USR, de exemplu, cu sloganul lor „fără hoţie”, îşi dăruiesc adjectivul cu aceeaşi spontaneitate cu care îşi prezintă ideile deosebit de categorice. Ei luptă cu „ciuma roşie”, cu „mafia PSD”, dar nu ne spun nimic despre crezul lor politic, care trebuie să fie unul neomarxist şi globalist. Privesc la aceşti noi apostoli ai neamului şi sunt cuprins de spaimă văzând cum destinele ţării mele pot fi date pe mâna unor oameni care nu înţeleg nimic din complexul gravelor probleme politice şi economice aflate la ordinea zilei. Dar pericolul cel mai mare pentru societatea noastră este ca puterea ei politică să nu fie dată de proporţia voturilor raportată la numărul total al votanţilor, ci de voinţa unui grup oligarhic sau chiar a unei persoane (din interior sau din afara ţării). 

Sigur, democraţia nu se manifestă numai prin mecanismul voturilor. Acesta constituie doar una dintre uneltele ce stau la dispoziţia cetăţenilor care doresc să-şi controleze liderii politici. Democraţia se manifestă şi în perioadele preelectorale când se organizează partidele politice şi sunt selectaţi candidaţii, precum şi în perioadele postelectorale când cei aleşi trebuie să decidă asupra politicii de urmat. Comparativ cu alegerile, puterea care se instalează după acestea este influenţată mult mai mult de strategii decât de voinţa oamenilor. Dar aceste strategii trebuie să ţină seama de voinţa majorităţii, nu de voinţa unuia sau a altuia, indiferent cât de important este acesta pentru societate. Or, după cum oricine poate vedea astăzi, nu toţi politicienii sunt dispuşi să respecte o asemenea regulă democratică, atentând chiar la demnitatea poporului român. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio