În Noaptea de Înviere m-am aflat la biserica din satul natal. În satul unde nu mai este praful de altădată şi în care îţi aeriseşti faţa cu vânturile văzduhului. Am intrat pe poarta bisericii împreună cu o babă hârbuită de viaţă, care avea ceva din liniştea omului credincios. Eu, în schimb, am intrat în spaţiul sacru al bisericii atât de repede de parcă eram un câine scăpat din lesa hingherilor. Însoţitoarea mea a făcut o mătanie de pocăinţă şi a păşit domol spre uşa lăcaşului sfânt, legându-şi cu grijă baticul sub bărbie. În curtea bisericii natale, sătenii roiau dintr-o parte în alta ca nişte stoluri de păsări mari şi negre. M-am uitat în jur şi mi-am adus aduc aminte de Lucian Blaga, care numea undeva bisericile drept „vase ale transcendenţei noastre”. Iar pe cer, pâlcuri nenumărate de păsări împresurau, în cercuri fulgerătoare, turlele bisericii. Păsările păreau arhetipurile spiritului locului, cum le numeşte Mircea Eliade. Se ascundeau pe sub streşini şi iar se strângeu în stoluri, şi iar se risipeau. Un ritual pe care puţin oameni îl mai iau în seamă de la Francis de Asisis încoace. Era ca într-un joc de copii, cu plecări şi reveniri de situaţii ludice, cu zâmbete şi plânsete, cu împerecheri şi despărţiri, în funcţie de cum adie vântul sau de nişte reguli necunoscute nouă.

Prin urmare, în acea noapte tainică şi de necuprins cu mintea, când copiii visează urât şi cucuvelele coboară prin grădini şi scorburi ascunse, e Învirea lui Iisus Hristos. Când clopotele au început să bată, bătrâna de lângă mine şi-a şters o lacrimă cu capetele baticului. Ce rezonanţă dureroasă a avut sunetul clopotelor în sufletul meu! Un sunet care s-a pierdut în depărtări, în întuneric, peste casele satului. Iar când a început şi toaca, ai fi crezut că te afli într-o altă lume, una de umbre, în care numai cucuvelele sunt fiinţe vii. Chiar în acel moment a apărut şi preotul, care le-a ţinut celor de faţă, în uşa bisericii, un logos scurt şi sever. Apoi şi-au făcut apariţia oamenii satului de toată mâna, pe jos sau cu maşinile. Oameni de toate stările, unii simandicoşi, alţii nepăstuiţi, femei şi copii. Lângă mine a apărut un bărbat pe care-l ştiam tîmplar, unul vestit, dar acum era un biet unchiaş neputincios. Ascultam slujba preotului, dar mă gândeam şi la deşertăciunea vieţii, aşa cum Faust asculta vestea clopotelor din noaptea Învierii după ce băuse otravă diavolească. Am privit şi la cimitirul din apropiere şi m-am gândit că în el au loc toţi muritorii, fie ei buni sau răi, cinstiţi sau hoţi.

Târziu, la miezul nopţii, s-a auzit vocea răguşită a preotului: „Hristos a înviat!”. Clopotele au început să bată din nou. Sunetul lor alunga stihiile nopţii şi făcea loc  „Luminii”. „Veniţi să luaţi lumină”!, am auzit chemarea preotului. Lumea se bucura. De sus cădeau câteva picături de ploaie, semn al rodniciei viitoare. Noaptea-i toată o făclie! Nu era un sunet de clopt ca de înmormântare, ci unul ritmat, de-ţi crea o bună dispoziţie. Mi-am adus atunci aminte de versurile lui Schiller din „Cântecul despre clopot”: „Suna un clopot/ Dangăt rar/ Cântec sumbru/ Funerar”. O simţeam pe mama lîngă mine cu bucurie în suflet. Eu, însă, aveam sufletul încleştat de o spaimă nedesluşită. Şi frigul care sporea, şi zorile care întârziau să se ivească de după biserică, de după crucile spectrale ale cimitirului. „Mamă, dă-mi lumina!”, îmi venea să strig şi să ridic braţele spre cer ca un rătăcit în căutarea credinţei strămoşeşti. În acel moment mi-am amintit de vorbele lui Petre Pandrea, precum că oamenii păstrează în gândire resturi stranii cu rădăcini în secole anterioare.

Prin curtea bisericii am văzut umbrele misterioase ale credincioşilor, trecând ca nişte vedenii şi înălţând, cu glasuri tremurânde, rugăciuni murmurătoare spre Dumnezeu. Într-un spaţiu ca acesta, poţi să întâmpini senin orice, chiar şi moartea, mi-am zis eu. Aşa a fost dintotdeauna. La un moment dat, tăcerea a învăluit împrejurimile, nici o şoaptă nu se mai auzea. Gândurile mele dezordonate, haotice, contradictorii ca însăşi viaţa, au dispărut, punându-se sub semnul liniştei din jur, care, odată cu trecerea nopţii, această linişte era interiorizată de fiinţa mea în aşa fel încât, la răsăritul soarelui, m-am simţit mult mai senin şi în faţa unui nou început. Era a doua zi de după Înviere. La biserica aceasta, înconjurată de lume, am văzut cum răsăritul de soare prinde în lumina sa tot ce e viu şi am simţit mirosul de brad şi de iarbă proaspătă. Miros de brad, miros de iarbă, umbre albe ale credincioşilor, umbre negre ale preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti. Alături de oamenii cu credinţă în Dumnezeu sălăşuiesc reformatorii, anarhiştii, cei cu spirit agresiv şi propovăduitorii dreptului represiv, în mijlocul cărora aveam să intru imediat după ce părăseam acest loc liniştit şi binecuvântat de Dumnezeu. Sărbătorile Pascale au trecut, acum mă aşteaptă lupta cu o existenţă aproape de neconceput, dar, cu ajutorul primit de la Dumnezeu, sper să trec peste toate greutăţile vieţii, aşa cum am trecut până acum.         

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio