Nicolae Poghirc
– interviu cu Nicolae Poghirc, manager al Teatrului „Al. Davila” –
Noul manager al Teatrului „Al. Davila”, Nicolae Poghirc, a împlinit, chiar la începutul acestei săptămâni, o lună de când se află la conducerea instituţiei din Piteşti. Un prim interviu cu domnia sa conturează năzuinţele omului de teatru care şi-a asumat un plan de management pentru perioada 2017-2020.
Reputaţie în suferinţă
– După o lună de conducere, cum aţi defini reputaţia Teatrului „Al. Davila”?
– În ansamblu, reputaţia Teatrului „Al. Davila” este una bună, atâta vreme cât ţinem cont de istoria acestei instituţii. Reputaţia actuală a teatrului din Piteşti a avut de suferit din cauza proiectelor artistice nu tocmai inspirate, din cauza unei activităţi specifice uşor şchioape. Evident că îmi doresc ca despre Teatrul „Al. Davila” să se vorbească de bine, de foarte bine şi de excelent.
– Ce noutăţi aduceţi repertoriului, discursului artistic?
– Repertoriul trebuie permanent împrospătat, dat fiind faptul că Piteştiul – până la urmă – nu este un oraş foarte mare, nici unul foarte mic. De aceea, viaţa spectacolelor de provincie, în general, este mai scurtă decât a celor din Bucureşti, pentru că, numeric, publicul este mai mic decât cel din capitală sau din Craiova, Timişoara, Iaşi, Constanţa… Producţiile teatrelor din oraşele menţionate au o viaţă mai lungă, iar prin comparaţie cele de la Piteşti au o viaţă relativ mai scurtă. De aceea, ca politică, dacă vreţi, îmi propun să avem cât mai multe premiere. De altfel, acest lucru se regăseşte şi în caietul de obiective supus, odată cu concursul, de către Consiliul Judeţean Argeş, în care sunt trecute minimum şapte premiere, anual, la toate secţiile. Repet: spectacolele trebuie împrospătate cât mai des; trebuie înlocuite, pentru că acelea care se regăsesc în acest moment în repertoriu sunt, în mare parte, epuizate.
Şapte premiere…
– Cum suntem deja la finele lui aprilie mai aveţi timp să îmbogăţiţi repertoriul teatrului cu cele şapte premiere?
– Eu sunt de o lună manager al teatrului, deci trei luni din anul calendaristic sunt pierdute din start. Am făcut demersuri pentru semnarea unui program minimal. Pe de altă parte, avem buget de numai trei săptămâni… Probabil că vom scoate cele şapte premiere, dacă nu, măcar şase, ţinând cont că nu este un an complet pentru mine, ca manager. Iar proiectele sunt în lucru.
– Ce segmente de piaţă vizaţi?
– Cum bine ştiţi, Teatrul „Al. Davila” are în componenţă trei secţii, una pentru copii şi tineret, una de revistă şi o alta de dramă. Spectacolele se joacă în Sala Mare, în Sala Studio şi la „Aşchiuţă”. În aceste trei săli am găsit un repertoriu alcătuit din aproximativ 35-40 de spectacole la toate secţiile. Teatrul din Piteşti se adresează unui public extrem de larg şi de variat. Prin specificul secţiilor sale, evident că şi publicul s-a fidelizat. Sunt spectatori care îndrăgesc revista, un gen care creează un alt tip de emoţie; de aceea publicul de revistă este, de cele mai multe ori, uşor diferit de cel de la dramă. Nu mai vorbim despre publicul tânăr şi foarte tânăr…
Minusuri la dotări
– Unde „scârţâie” Teatrul „Al. Davila”?
– În ceea ce priveşte calitatea artistică, vreau să vă spun că întregul colectiv artistic – cel de la dramă, de la revistă şi de la „Aşchiuţă” – este cu siguranţă un colectiv destoinic cu care poţi face spectacole de calitate. Însă sunt mari minusuri la capitolul dotări sceno-tehnice. Şi acest lucru este pentru mine, ca actor, greu de acceptat, pentru că, de multă vreme, repezentaţiile din ziua de astăzi, cele din epoca noastră sunt spectacole de imagine, cu decupaje de lumini şi efecte, cu reflectoare foarte performante pe care Teatrul „Al. Davila” nu le deţine. Spectacolele actuale aşa se fac. Nu mai poţi să vii cu decoruri greoaie pe care nu poţi să le schimbi. Sau cu decoruri în care ai nevoie de pauze să le înlocuieşti şi aşa mai departe. Totul se face prin lumini, prin sugestii… E vorba de un discurs artistic, de un discurs scenic diferit. Şi la concurs am spus că, din punct de vedere sceno-tehnic, Teatrul „Al. Davila” a rămas mult în urmă şi, implicit, fenomenul artistic teatral de la Piteşti suferă din cauza acestor lipsuri, pentru că se produc spectacole în care… se aprinde lumina, se stinge lumina – se aprinde lumina, se stinge lumina… Ei bine, astfel de spectacole nu se mai fac de mult în România! Eu vă spun asta în calitate de actor, fiindcă la Craiova am avut şansa să lucrez cu Robert Wilson, acest titan al regiei mondiale care a inventat, aproape, teatrul de imagine.
Buget subţire…
– Când va avea parte publicul din Piteşti de spectacole grandioase, din care nu vor lipsi efectele sceno-tehnice, jocurile de lumini şi grafica inedită?
– Păi… când vom avea suficienţi bani. Eu fac tot ce-mi stă în putinţă să elimin aceste lipsuri. Lucrurile nu sunt atât de simple precum par, pentru că trebuie înlocuit întregul sistem de comandă a reflectoarelor. În momentul de faţă s-au făcut nişte paşi mici, foarte-foarte mici, de către conducerea de dinainte, în sensul că s-au adus, sus, cablurile de la tabloul principal şi alte câteva cabluri pleacă spre scenă. Tot e un pas înainte, dar sunt foarte multe etape de parcurs. Evident, lucrurile astea depind exclusiv de finanţare. La teatrul din Piteşti avem până la aproximativ 180 de angajaţi şi colaboratori. Bugetul este cât se poate de subţire; din păcate este unul mic chiar dacă pare… îndestulător. Eu nu acuz. Atunci când nu ai bani, pur şi simplu nu ai ce face. Nu acuz rea-voinţă, ci spun că doar atât este bugetul.
Biletul la teatru are un preţ social…
– Încercaţi să găsiţi resurse extrabugetare?
– E foarte greu. Asta înseamnă sponsorizări. Evident că o să încercăm, dar e foarte greu, în societatea pe care o cunoaştem foarte bine, să găseşti oameni care să susţină teatrul.
– Ce procent din bugetul teatrului este realizat din vânzarea biletelor?
– Biletul la teatru are un preţ social. Preţul real al biletului de intrare la teatru, însemnând costurile totale, e unul foarte mare. Drept care, statul român intervine şi subvenţionează actul teatral, actul cultural. Toată lumea ar trebui să înţeleagă şi să aibă această conştiinţă că nu actorul este subvenţionat, ci spectatorul. Pentru că el, spectatorul, nu-şi poate permite să-şi plătească un bilet la teatru cu toate cheltuielile de producţie incluse. Dacă nu ar fi subvenţionat, s-ar ajunge la sume fabuloase, un bilet ar trebui să coste 300-400 lei… Repet: nu actorul şi nu fenomenul teatral este subvenţionat, ci spectatorul. Vorbim de bani publici; o parte se întoarce sub formă de spectacole, aşa cum alte sume se întorc sub formă de borduri, de străzi asfaltate, de canalizare sau de mai ştiu ce alte servicii publice.
– Vă aflaţi, încă, în perioada de acomodare la şefia teatrului din Piteşti. Cum aţi fost „adoptat” de colectiv?
– Lumea noastră teatrală – care pare ea întinsă aşa, de la un capăt al altuia al ţării – e o lume mică. Suntem, până la urmă, în jur de 3.000 de angajaţi în ţară, 3.000 de oameni în teatru şi ne cam ştim… La Teatrul „Al. Davila” am fost primit mai mult decât bine, am fost aşteptat – lucru care m-a încântat!
„”
Nicolae Poghirc este actor al Teatrului Naţional Craiova şi are postul suspendat pe perioada în care îşi exercită mandatul de manager al Teatrului „Al. Davila”. La Piteşti a intrat în pâine la 24 martie. În ceea ce mă priveşte, o primă schimbare am simţit-o pe pielea mea la… intrarea în teatrul nostru, condus de un nou manager. La poarta instituţiei publice de cultură, m-a legitimat hotărât un portar rotofei (despre care am aflat că, după un concediu medical, a revenit, ieri, la serviciu). Să sperăm că, din (acelaşi) exces de zel, agentul de pază nu le va cere şi spectatorilor… buletinele la control. În fine, am urcat scara „melc” la „direcţiunea” de la etaj. În biroul numărul unu, în care, de la finele anului 2015, adică de la pensionarea lui Sevastian Tudor, s-au instalat, pe rând, trei directori – doi interimari (Matei Varodi şi Araxy Negoşanu) şi unul cu drepturi depline, obţinute prin concurs (Nicolae Poghirc).
Mirela NEAGOE
