În Joia Mare, câţiva tineri au participat la slujbă
Pe vremuri, în zonele rurale, tradiţiile erau considerate mai presus ca legile. Din păcate, am constatat că în perioada Paştelui, chiar înainte de sfânta sărbătoare, când oamenii trebuiau să se purifice prin post, participare la slujbe şi rugăciune, unii dintre ei şi-au bătut joc de tot ce înseamnă aceste rânduieli din moşi-strămoşi.
Ca orice creştin care doreşte să simtă mai aproape biserica şi învăţăturile ei, am hotărât că satul în care am crescut şi unde am învăţat adevăratele deprinderi morale este cel mai bun loc pentru a ne bucura pe deplin de sărbătoare. Aşa că, mânaţi de nostalgia vremurilor de demult, de amintirile copilăriei, ne-am întors, ca în fiecare an, în locul care ne atrage ca un magnet. Locurile sunt aceleaşi, doar oamenii se schimbă pe zi ce trece.
Ouă roşii sau multicolore?
Am ajuns la Vieroşi în Joia Mare, o zi plină de semnificaţii şi obiceiuri care în unele case chiar se ţin cu sfinţenie. Un exemplu este vopsirea ouălor, care trebuie să fie obligatoriu roşii. Însă, pentru a arăta mai bine, gospodinele din ziua de astăzi, şi nu numai cele tinere, folosesc toate culorile. Ouăle nu mai sunt aşezate în cofrajele vechi de carton, ci în coşuleţe cochete, cumpărate special de la magazin. De asemenea, nici ornamentele nu mai sunt ce au fost. Locul pelinului şi al calofirului care parfumează tot în jur este luat de iarbă şi flori de sezon. Este adevărat că aranjamentele sunt mai frumoase, iau ochii oricui, însă în acest mod tradiţia moare şi nu mai rămâne decât o obişnuinţă sau o obligaţie. „Nu mai respectă nimeni datinile, dar aşa am învăţat de la mama şi aşa o să fac până mor”, mi-a spus bunica.
Ruinele bisericii vechi de la Vieroşi
Nu au avut timp…
Am pornit pe jos spre biserică având speranţa că, pe lângă slujba celor 12 Evanghelii, ne vom întâlni cu vechi prieteni. Mulţi dintre ei însă nu şi-au făcut timp să ajungă la slujbă. Când am păşit în curtea vechii mănăstiri am dat de câţiva oameni care aşteptau să se spovedească. Nu am mai simţit nimic din farmecul anilor trecuţi, când curtea bisericii era plină. „Ce să facem, mamă, am venit să ne spovedim şi apoi ne întoarcem la treburi”, mi-au spus câteva femei. „Nici nu mai e ce a fost. Înainte deniile începeau de luni, nu de joi. Dar cine să mai vină? Oamenii sunt la serviciu, iar pe ăştia mici nu îi interesează. Ei au alte treburi”, a adăugat altcineva. „Cine mai poate să stea atâta timp în genunchi? Eu nu mai pot”, s-a auzit o altă voce.
Ne-am dat seama abia atunci cât mai contează cele sfinte nu neapărat pentru tineri, ci pentru bătrânii satului care ar trebui să ducă mai departe obiceiul, nu să îl stârpească.
Preoţii, la sfinţirea florilor în Vinerea Mare
Copiii, plini de entuziasm
Aproape de ora şapte, preotul a rugat pe toată lumea să intre ca să poată începe citirea Evangheliilor. Atunci în biserică au tăbărât numeroşi copii, care, neliniştiţi, nu-şi găseau locul. Erau înarmaţi cu câte un fir de aţă, pe care trebuiau să facă un nod la fiecare Evanghelie citită şi să-şi pună o dorinţă. Aşa se obişnuieşte din cele mai vechi timpuri, iar preotul le-a explicat: „Atunci când aveţi un necaz, e bine să desfaceţi câte un nod din cele 12”.
Curioşi, unii pentru prima dată, alţii veniţi doar să se întâlnească cu cei de vârsta lor, micuţii alergau ba afară, ba înăuntru. „Cât mai ţine? Mă dor picioarele. Mai sunt multe? M-am plictisit”, îmi tot spunea o fetiţă. Cu un fir de aţă albă în mână, un băieţel îmi arată mândru: „Uite, am ajuns la jumătate. Ce dorinţe să-mi mai pun?”
Prohodul, o slujbă deosebită
Nu ştim la oraş cum este, nu am participat la prohod în bisericile Piteştiului, liniştea găsind-o an de an în vechea mănăstire de pe malul gârlei Vieroşului.
Aşa că vineri, pe o ploaie măruntă şi cu un braţ de flori, am luat din nou la picior drumul asfaltat şi fin ca în palmă al satului. De data aceasta, biserica era plină. Toată lumea trecea pe sub masa plină de florile aduse, buchetar, lalele sau liliac, o mare de culori şi miresme. Cei mici, parcă speriaţi, erau cu greu convinşi de părinţi să îndeplinească ritualul care aduce sănătate şi succes. După ce toţi au îndeplinit obiceiul, slujba Prohodului a început într-o mare de lumină de la lumânările aprinse din mâna fiecăruia şi, contrar zilei trecute, într-o linişte profundă. În câteva minute, biserica s-a umplut de voci mai subţiri sau mai groase care cântau la unison. După ce cântările s-au terminat, biserica s-a golit în câteva minute. Au mai rămas doar câteva persoane care au participat la toată slujba. Nu a fost uitat nici obiceiul în care se înconjoară lăcaşul de cult. Alături de enoriaşi, preotul a ieşit în ploaia măruntă care parcă nici nu a fost simţită.
Piaţa „Vasile Milea” a fost înţesată de credincioşi
Florile, motiv de ceartă
Florile au fost întotdeauna „mărul discordiei”. În fiecare an, oamenii dau în mintea copiilor, căci altfel nu putem spune, şi se ceartă pe „suvenirurile” care se împart la sfârşit. Nu o dată a ieşit cu bătaie, chiar dacă cineva se ocupă ca fiecare să apuce măcar câte o ramură să o pună acasă la icoană. Anul acesta nu a făcut excepţie, toată lumea îmbulzindu-se, certându-se şi acuzându-se: „Păi dacă dumneata ai dat cu braţu’ la primii? Noi ce mai apucăm?”, se auzeau femei trecute bine de prima tinereţe.
Un alt obicei de care lumea se pare că a uitat cu desăvârşire este înconjurarea casei cu lumina adusă de la biserică în Vinerea Mare. Doar câteva lumânări aprinse se mai vedeau mişcându-se pe lângă case şi creând o timidă formă a crucii.
Lumină… de la grătare
A venit în sfârşit şi ziua aşteptată. Însă nu toată lumea vede Învierea ca pe o noapte a bucuriei sufletului, ci, mai degrabă, ca pe un început… de petrecere. Dacă noi mergeam la biserică, să luăm lumina Învierii Domnului, în unele curţi sfârâiau grătarele, iar manelele date la maxim se auzeau în tot satul. Sătenii cu pricina, despuiaţi până la brâu de parcă era iulie, dansau de mama focului şi ţipau cât îi ţineau plămânii.
Tinerii au ţinut slujba „disco”
În faţa bisericii maşinile nu mai aveau loc şi fiecare dintre tineri voia să arate care are boxele mai bune, muzica fiind ca în discotecă.
Biserica a devenit neîncăpătoare, iar în momentul în care preotul a ieşit cu Lumina, îmbulzeala a reapărut ca în ziua trecută. Spre surprinderea tuturor, dacă în anii trecuţi majoritatea plecau după ce luau Lumina, anul acesta foarte mulţi au rămas până la final.
Fiecare a dus un crâmpei de Lumină şi celor trecuţi la cele veşnice, iar după terminarea slujbei au pornit către case, cu speranţă de mai bine, cu gânduri curate şi linişte. Însă acea pace a fost din nou întreruptă de un grup de bărbaţi care, la trei dimineaţa, cu masa pusă în mijlocul drumului, plină de fel de fel de băuturi spirtoase, şi cu boxele agăţate de gard, începuseră deja „ospăţul” de Paşte.
După ce au luat Lumină, mulţi piteşteni au plecat grabnic acasă
Un gust amar
Toate acestea nu ne mai duc cu gândul la puritatea de altădată a satelor, ci lasă per ansamblu un gust amar şi o nostalgie după vremurile trecute. Este adevărat că totul se schimbă, însă valorile morale şi creştine ar trebui, măcar ele, să fie păstrate pentru generaţiile viitoare care ar trebui să ştie şi să simtă cu adevărat o sărbătoare, nu neapărat pe cele pascale, ci tot ce ţine de biserică şi tradiţie.
Obiceiurile au fost date să fie respectate, să aibă un rost, să ducă omenirea spre mai bine. Astăzi, ele dispar în fiecare an câte puţin şi vor ajunge „doar ca să fie”. Semnificaţiile lor se vor pierde odată cu cei care, din dezinteres sau din inconştienţă, nu le transmit mai departe.
Doar pentru Sfânta Lumină
Aparent în contrast, la Biserica „Sf. Gheorghe” din centrul Piteştiului au venit sute de credincioşi pentru a primi Lumina. Nu mulţi au fost însă aceia care au rămas la slujbă până spre dimineaţă, iar acest lucru s-a întâmplat şi în alte lăcaşuri de cult din municipiu. La Biserica „Sfânta Treime”, spre exemplu, până la ora 12 nu aveai loc să arunci un ac şi puţini au băgat de seamă că sonorizarea nu este tocmai în regulă (vocea preoţilor se auzea încet şi distorsionat în difuzoare). Majoritatea a fost interesată să aprindă lumânarea şi să se îndrepte cât mai repede spre case, făcându-şi loc cu coatele prin mulţime.
Ioana RADU, George OLTEANU
Foto: Al. OPREA, Ioana RADU
