Nea Gică este un moşulică scund, slab, bâlbâit şi cu ochii precum cei ai unui viezure. Are 85 de ani şi va muri în acelaşi sat în care s-a născut, într-o zonă de şes din eterna şi deloc fascinanta Câmpie Română.
A venit la oraş să se controleze „de piele”, îmbrăcat în terfeloage mototolite şi pătate de mâncare. A intrat în cabinet şi mi s-a adresat de parcă eram vechi prieteni: „Hai, salut! Să ştii că n-am făcut nimic cu unguinu’ ăla pe care mi l-ai dat acu’ vro şase luni. Rapăru’ a luat-o la deal şi de la călcâie s-a ridicat până la boaşele mele bătrâne. Să-mi dai buline, injecţii, orice alte alea că m-am nebunit la cap!”
L-am rugat pe titirez să-mi arate vechea reţetă motivându-i că văd mii de bolnavi pe an şi nu am cum să ţin minte ce-i prescriu fiecăruia.
„N-o mai am. De ce? Păi, am şi io mii de necazuri de când mama n-a avut de lucru şi m-a adus pe mine pe lumea asta. Când eram tânăr am muncit necalificat la betoane, macarale, fiare şi alte alea vreme de 32 de ani. Acuma, pensia e mică, pe nea Nicu îl împuşcară ăştia, femeia e plină de boale şi toată ziua se văicăreşte, mi-a murit şapte bibilici şi zece găini chiar dacă le-a dat veterinaru’ nasturi, pastile, injecţii. A murit şi găina care clocea 20 de ouă de bibilică. După ce iese puii, ea îi îngrijeşte de parcă ar fi ai ei şi ai cocoşului. La fel ca pitulicea care creşte puii cucului, că nici ăla nu cloceşte.
La momentu’ ăsta, porcului îi merge bine. Am colesterolu’ mare, dar grăsimea îmi place. Şi ţuica, şi berea. Nu ţin nici regim, nici posturi. De ce? Păi, dacă mi-e foame? Şi aşa, şi aşa, tot mori! După ce voi închide ochii, poate să mă dea şi la câini. Adio şi n-am cuvinte!…”
Dr. Viorel PĂTRAŞCU
