Mihai Golescu, despre şedinţa de redacţie din 22 decembrie 1989: „Ne-am asumat apariţia ziarului la 23 decembrie 1989, deşi exista un risc. Ceauşescu se putea întoarce”
„… Colectivul redacţional al «Argeşului liber» pentru prima dată poate spune liber şi deschis întregul adevăr. Salută, împreună cu ţara, eroica zi de 22 decembrie, de renaştere a speranţelor„, aşa se încheie întâiul editorial al ziarului nostru apărut în libertate, la 23 decembrie 1989. Un număr istoric pe care ziariştii de atunci l-au editat cuprinşi de speranţă şi de teamă. Au trecut 30 de atunci, timp în care cotidianul „Argeşul” a apărut neîncetat, cu tolba plină de informaţii din toate domeniile de activitate.
Cele trei decenii de existenţă (serie nouă) au fost marcate, ieri, pe micul ecran, postul de televiziune locală „Antena 3” Piteşti difuzând o ediţie specială. Cristina Munteanu, realizatoarea emisiunii aniversare, i-a invitat în studio pe trei dintre oamenii noştri de condei: directorul Mihai Golescu, redactorul-şef Gabriel Lixandru şi George Olteanu, redactor şi şeful ediţiei online.
Încotro?
La 22 decembrie 1989, entuziaştii ziarişti de atunci, ai fostului ziar de partid „Secera şi Ciocanul”, puneau pe hârtie primele lor sentimente, gânduri şi emoţii vizavi de ceea ce înseamnă libertatea. Trăitor al acestor momente a fost şi Mihai Golescu, de la care am aflat povestea.
Mihai Golescu: „Lucrez de 51 de ani în presă. Sunt ultimul mohican al presei argeşene. Cum au fost începuturile? În primul număr al ziarului apărut, în ediţie nouă, la 23 decembrie 1989, nu am avut niciunul curajul să ne semnăm articolele. Nu ne-am pus semnăturile cu gândul că, la urma-urmei, ne-am asumat colectiv treaba asta, adică să întoarcem editorial ziarul. Aparent eram aliaţii partidului, dar cum ni s-a oferit prilejul, am întors «armele» împotriva lui. «Arma» noastră era condeiul. Cum a fost în 22 decembrie 1989? Era o zi frumoasă, călduroasă. Pe la ora 12 fugise Ceauşescu… După-amiază, pe la ora 14, ne-am întâlnit trei sferturi din oameni la redacţie şi ne-am asumat acest risc: să facem ziarul. Întrebarea era: ce subiecte să abordăm? La şedinţa aceea de redacţie ne întrebam cu toţii, şi cei care făceam presă, şi cei care nu făceau: încotro? Am mers înainte şi primul lucru pe care ni l-am impus a fost să spunem absolut ce n-am putut spune înainte. În egală măsură eram cuprinşi şi de euforie, şi de teamă. Până în acel moment nu trăisem decât acea libertate îngrădită de o conducere unică de partid…. Totuşi era clar că nu mai mergem cu partidul în slujba căruia am fost atâta vreme… Eu am fost trimis pe teren. Am plecat cu «Trabantul» ca să văd ce se întâmplă la gară. Pe drum am încărcat rezervorul cu benzină, ca să plec cu maşina la ţară, în cazul în care se întâmpla ceva rău…
La 22 decembrie 1989 am schimbat compasul cu 180 de grade. Ne-am asumat apariţia ziarului deşi exista un risc. Ceauşescu se putea întoarce. Ceauşescu putea să nu fie ucis. Se putea răsturna situaţia. «Băieţii» din «servicii» – care cred că, în bună măsură, au controlat o vreme lucrurile – puteau să fie de partea lui Ceauşescu. Şi ne-ar fi dat o «porţie» de libertate de n-am fi putut-o duce… Sigur, nu ne împuşcau pe noi, dar închişi o vreme tot stăteam. Ştiam din experienţă ce păţiseră alţii…
Deci, ne aşteptau, fără discuţie, repercusiuni serioase, dacă s-ar fi întors Ceauşescu. Lucru care nu s-a întâmplat. Prima ediţie a ziarului a apărut la 23 decembrie 1989, iar de atunci s-au scurs 30 de ani. O, ce drum greu a fost! Drumul a fost greu în primul rând pentru că societatea nu ştia încotro merge. N-aveam ideologi care să traseze noul drum al noii societăţi capitaliste, care urma să aibă un alt tip de valori. Ziarul este o reflectare a economicului, socialului şi politicului. Raporat la politic, din păcate au ajuns la conducere oameni incompetenţi, impostori şi mai sunt trei-patru epitete care încep cu litera «i», dar nu le mai zic. Rolul meu, ca ziar, este să critic şi să îndrept lucrurile. Să-i arăt puterii unde greşeşte, să repare greşelile. Altminteri, nemulţumirile populaţiei, dacă nu sunt detensionate prin ziar, se descarcă în stradă. Care stradă, cum s-a văzut, mătură guvernarea. Ziarul este o supapă de siguranţă pentru nemulţumirile sociale”.
A fost sau nu a fost revoluţie?
George Olteanu: „La revoluţia din 1989 eram foarte mic, aveam şapte ani. Ceva mai târziu, eram curios dacă românii erau conştienţi de ce se întâmplă peste graniţă unde deja picaseră regimuri comuniste. Dacă exista această informaţie era normal să se întâmple şi la noi. Nu mai era cale de întoarcere. La noi a fost însă ceva mult mai multă violenţă faţă de alte state. La noi a fost o revoluţie sângeroasă. În alte părţi a fost o revoluţie de catifea. Şi atunci eu asta zic: a fost clar o revoluţie în decembrie 1989 şi a fost o tendinţă care a plecat de la vest la est.”
Gabriel Lixandru: „Atunci, în decembrie 1989, credeam în ideea de revoluţie pentru că am văzut lumea în stradă. Acum 30 de ani, eram şi eu animat de toate intenţiile bune, de transformarea asta. Pe urmă, citind, şi văzând, şi studiind am văzut că a fost o revoluţie aranjată, calculată, pusă la cale. Lovitura de stat care a fost trebuia alimentată de o revoluţie, că altfel nu puteau să preia puterea, întrucât Ceauşescu avea mulţi susţinători. Şi trebuia cumva ca armata să preia puterea, trebuiau jertfe – din punctul lor de vedere. Au murit atâţia oameni nevinovaţi. A fost şi revoluţie, şi lovitură de stat, cred eu.”
Cristina Munteanu: „A fost o lovitură de stat dată de Gorbaciov împotriva celui care nu mai era prosovietic. Şi atunci a trebuit să aducă un prosovietic, cum era Iliescu, numai că se întâmpla într-un context internaţional în care vânturile băteau dinspre vest. Oricum, a fost sângeros. Eu am trăit revoluţia de la Timişora, unde m-am aflat între 16-24 decembrie 1989, cu totul întâmplător. A fost într-adevăr cumplit. Astăzi nu căutăm vinovaţi, ci vrem să ştim doar adevărul.”
