A fost promulgată, de către președintele Iohannis, „Ziua Națională a Lecturii”, pe 15 februarie. Știam că, pe 23 aprilie, UNESCO a fixat „Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor”. Mai mult, în această zi, din 2005 se sărbătorește „Ziua bibliotecarului din România”. Mai există, pe 9 august, „Ziua internațională a iubitorilor de cărți”. Nu știu dacă lista manifestărilor adresate cărții, lecturii și iubitorilor de carte/ de lectură este completă. În calendarul internațional am întâlnit și „Ziua mondială a lecturii cu voce tare”, promovată de o asociație care se cheamă Litworld.
Îmi dau ocol mai multe trăiri în legătură cu cartea. Îmi amintesc că, nu o dată, la căminul studențesc de pe Academiei, din București, împreună cu colegii mei, cu care am împărțit cinci ani aceeași cameră cu cinci paturi, ne spuneam, cu multă bucurie, că, alegând Filologia, am optat pentru cea mai frumoasă facultate: îi ziceam, noi, „facultatea cărților”. Facultatea ne-a dat, într-adevăr, reflexul lecturii, bucuria de a citi. Din acest punct de vedere, orice omagiu adus cărții este de înțeles. Este necesar. Este firesc. Mă tem, însă, că atenți la sincronizarea cu lumea, cu moda până la urmă, atinși de globalizare, exagerăm puțin. Cum adică o zi națională a lecturii? Ieșim în… „agoră” și citim? Cum o facem? Cu voce tare, cum ființează deja o propunere? Unde citim? La serviciu (că, în tramvai, la drum lung, am văzut oameni care deschid o carte!), în parcuri (pe 15 februarie este, totuși, frig!), năvălim înbiblioteci?… Ce facem în celelalte zile? Pe cine anunțăm că… citim?
Lectura nu este o exhibiție; nu te lauzi cu ea, o ții ca obicei intim, ca o necesitate pe care nu este neapărat să o raportezi la altul, decât în ipostaza în care te deranjează un sfertodoct cu aere, urcat, prin efracție, pe scara socială, un agramat cu buzunare pline (…) Lectura, cartea în general te fac om. Criticul Dan C. Mihăilescu, pornind de la necesitatea de a ordona lectura în general, de a oferi un ghid pentru tânărul în formare, a avut ideea unei… cărți. Ea se numește atât de potrivit: „Cărțile care ne-au făcut oameni” (2010). A procedat excelent apelând la personalități din „Împărăția Cărții”.
A ieșit un ghid util nu numai pentru „lecturi recreative”, ci și pentru primii pași spre cariere temeinice, spre formarea deplină ca intelectual. Așadar, prețuind cartea, nu m-aș înghesui să marchez o zi a ei (ciudat, nu?), ci să spun, cu voce tare, că astăzi, din cauza tehnologiei, a smartphone-urilor, a internetului, se citește mai puțin. Am și niște cifre în față (unele de la târgurile de carte de la București), dar privesc, în ultima vreme, din cauza pecinginii politice, statisticile, mai ales sondajele, cu o ușoară neîncredere (manipularea…). Nu uit școala. Cert este că a crescut rata abandonului școlar, că sunt numeroși analfabeți funcționali. De aici să pornim îndreptarea. Mai degrabă mă gândesc ce rol au bunicii ca cititori ai nepoților. Mă gândesc la prețul cărții în general și mă gândesc, cu nostalgie, la o nouă „Bibliotecă pentru toți”, acea „BpT” care oferea cultură la preț modic. Mă gândesc că „democratizarea tipăririi” scoate pe piață multe cărți mediocre și destui veleitari. Rămân la ideea că lectura este, totuși, o hrană a spiritului, un act necesar, dar discret și nu este nevoie, cred, de o… „naționalizare” a acesteia. Mi se pare un exces.
