Mă autodenunț. Public. N-am fost un bun samaritean. Și n-am fost fiindcă nu m-am învrednicit să mă apropii de o tânără care plângea în hohote, într-o dimineață, lângă ușa de la intrare a Casei Sindicatelor. Acolo, pe unde se intra la Bingo, dar și la teatru. Când se mai întâmplă vreun spectacol aici. Dar mai bine jocuri de noroc, decât cultură, nu?!

Da, fătuca plângea în hohote. De se rupea cămeșa de pe dânsa, cum ar zice Creangă. De ce plângea? Nu știu să spun exact și mai ales pentru asta mă învinuiesc. Că n-am fost un gazetar prompt, gata să intervină când un om din orașul lui se manifesta astfel. O durere, nu?! Noroc că, aflate lângă ea, două femei au intervenit, timp în care am auzit pomenit numele de „mama”. Sau poate m-am înșelat eu. Oricum, scriu aceste rânduri ca să remarc totuși că, la Pitești, ne bucurăm încă de omenie, de gesturi de solidaritate. Iată, sunt oameni gata să sară în ajutorul cuiva care fie a primit o veste proastă, fie i s-a întâmplat ceva. Să vadă ce necaz are, să-i spună o vorbă de încurajare, să sune la Salvare ș.a.m.d. E orașul nostru, sunt locuitorii lui cu care ne simțim solidari, comunitari. Și asta spre lauda noastră, a celor ce trăim aici.

Nu și spre lauda gazetarului, care ‒ ca să evite stresul emoțional ‒ s-a comportat cumva ca-n parabola Bunului Samaritean. O știți, nu? Un iudeu care călătorea la Ierusalim a fost bătut și prădat de tâlhari. Apoi, a fost părăsit la marginea drumului, unde putea să moară, fiindcă alți doi călători nu i-au acordat atenție. Norocul lui că a fost ajutat de un samaritean, care s-a oprit, l-a îngrijit și i-a salvat viața. Eu nu m-am oprit ‒ n-am avut sentimentul că-i vorba de viață și de moarte! ‒ dar asta mi-a adus aminte că am citit undeva povestea unor studenți seminariști dintr-un oraș american. Mai toți au căzut la testul făcut de Catedra de științe sociale. Li se cerea să se grăbească într-o anume sală, unde să țină o prelegere despre parabola Bunului Samaritean. Pe drum, mai toți s-au împiedicat de un om amărât, prăvălit pe un prag unde tușea făcând pe ”victima”. Majoritatea seminariștilor nu „s-au prins” că erau testați ‒ dacă sunt capabili să dea ajutor cuiva aflat în suferință, obligație morală pentru un viitor preot ‒ și s-au grăbit spre sala cu pricina, gândindu-se cum să explice mai bine morala fabulei.

Mie, unuia, morala mi se pare acum deprimantă. Ca și fabula, de altfel. Cred că povestea asta este actuală azi, fiindcă ea subliniază greutatea și importanța pe care ar trebui s-o dăm sentimentelor noastre. Nu neapărat datoriei noastre. Lor ar trebui să le dăm curs prima dată, omenește vorbind. Că suntem oameni, întâi simțim și apoi reflectăm, raționăm că așa este bine, este etic. Doar că, de regulă, când este să luăm o decizie, reacționăm emoțional, cum mulți dintre noi am procedat și la votul de la alegerile locale. E bine, e rău, e etic? Eu, unul, am căzut la test, dar nu cred că la fel s-a întâmplat și la vot. Unde, susțin oamenii de știință, specialiști în domeniul sociologiei umane, sentimentele sunt mecanismele biologice necesare pentru a calcula șansele de supraviețuire. Iar azi, mai ales azi, votul potrivit mi se pare că-mi acordă mai mari șanse de supraviețuire. Fie și pentru că votul meu a fost dat unui candidat care s-a bătut, crede în victorie. Și eu cred. C-o fi în decembrie sau în martie. Nu asta ar trebui să aglomereze agenda publică. Ci credința că vrem să mântuim lumea, nu s-o osândim.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio