Da, n-am de lucru! Altfel mi-aș vedea de treabă și nu m-aș încumeta pe un teren minat, cum e credința. Care credință ține de atâta vreme lumea în ordine. Cât de cât! De fapt, teama de Dumnezeu, nu altceva. Adică, nu de poliție, armată, procuratură, inchiziție ș.a.m.d. Deși facem, nu facem totuși prea multe prostii, fiindcă ne temem că ne vede Cel de Sus. Nu că e Securitatea cu ochii pe noi. Deci, din fericire, religia are încă autoritate, contează în mintea și sufletul multora dintre noi. Totuși, a pierdut teren confruntată cu minunatele descoperiri ale științei. Deși, odată cu publicarea „Originei speciilor” a lui Darwin, n-a dispărut creștinismul.
Și, la urma urmei, ce-i credința? Cum ne-am ales cu ea? Fie că-i vorba de creștinism, de islamism, de budhism. O moștenim de la părinți, precum averea, ne-o insuflă slujitorii Domnului, se distribuie la templu, la biserică, la moschee? Păi, dacă așa văd chestiunea, deja mi-am bătut un cui în talpă, fiindcă nu dezbat chestiunea în termeni decenți, nu?! Mă aștept să mă ia cineva mai imberb de piept și să-mi arate unde este nordul credinței. Cum procedează un scriitor mai priceput la lichele, decât la religie. Care-i părerea celui ce încearcă să forțeze ușa întredeschisă a religiei contemporane? Ca eventual să întrevadă și viitorul credinței, de vreme ce lumea nu se prea mai manifestă religios. Cu rare excepții care vizează pelerinajele de ziua unor sfinți.
E destul să ne imaginăm că, de undeva de sus, unde a apucat să se urce, un om are posibilitatea să ne spună tot ce vede el, să zicem, pe o fereastră. A ajuns acolo, fie urcat pe o scară, fie într-un copac și ne relatează cum fac reporterii la un meci de fotbal, jucat sus pe o terasă. Noi, de jos, nu vedem nimic, dar îl credităm pe comentator. Îl credem pe cuvânt, cum, vezi Doamne, i-am crezut și pe profeți. Persoane alese, nu?! Dar, automat, de aici se insinuează și îndoiala, motiv pentru care cei care și-au propus să slujească divinitatea au simțit nevoia că și aceasta trebuie declarată infailibilă. Viermele îndoielii nu trebuie să muște din ea. Adică, crede și nu te îndoi, crede și nu cerceta!
Ei bine, dacă înfățișăm așa lucrurile, este explicabil de ce credința în Dumnezeu pierde teren. Ecuația credinței nu se bizuie doar pe bună credință, deși este nevoie și de așa ceva. Este nevoie de mult mai mult, decât spun cei iluminați, ba și credincioșii în carne și oase. Chiar și unii dintre ei au avut revelații, vise în care le-a apărut Maica Domnului și le-a împărtășit ceva, le-a spus unde se află un izvor tămăduitor, o icoană, unde se poate ridica o troiță. Rar, mult mai rar se încumetă credincioșii să pretindă că au avut o întâlnire chiar cu divinitatea, fie când au fost în moarte clinică, fie tot în vis, de regulă. Ce susțin ei la urma urmei? Că ei au fost „acolo”, că sunt aleși, precum poporul ales de Dumnezeu. Sunt buni, deci, li s-a făcut o favoare, au primit delegație pentru partea luminată a lumii. Or, așa ceva, cu tot respectul, nu-i decât un mit, o mitologie cultivată de cei aleși. Și care subminează credința, bizuindu-se pe ignoranța noastră.
Întrebarea care se pune este atunci ce se întâmplă cu noi, noi ceilalți care nici n-am fost acolo, nici n-am ajuns în vârful copacului ori a scării să vedem „minunea” pe fereastră? Păi, noi care n-am avut încă acces la divin, îndrăznesc eu să cred, ar trebui să ne mulțumim să-L căutăm în continuare pe Dumnezeu, fără a ne lăsa intimidați de nu știu ce interdicții și afurisenii. Știu ce spun cei care cred că dețin doar ei adevărul despre Dumnezeu. Dumnezeu este infailibil, nu trebuie atins nici măcar cu o întrebare. El este și trebuie să crezi, cum scrie în Biblie, cum scrie în cărțile sfinte. Noi nu-L putem cunoaște prin intermediul celor cinci simțuri, iar cât despre revelație, nu oricine o poate avea. Nici măcar omul de știință, deși până la urmă, în înțelepciunea lor, preoții au fost de acord că revelația divină îi ajută chiar și pe oamenii de știință să afle adevărul, legile după care se guvernează lumea, ba chiar și sensul vieții.
Sigur, am simplificat mult lucrurile, doar pentru a spune, dacă nu demonstra, că religia nu mai este, nu mai trebuie să fie opozabilă științei. După cum nici mulți dintre oamenii de știință nu sunt neapărat liber-cugetători. Mulți, destul de mulți dintre ei, recunosc că revelația, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a descoperit adevăruri pe care altminteri poate nu le-ar fi aflat. Să-i credem ori îi tratăm și pe ei precum pe cei din vârful scării? Păi, aici este tot o dilemă. Cum o rezolvăm? Ne împiedică oare cineva să-L căutăm pe Dumnezeu, dacă simțim nevoia Lui? Nu cred că mai poate face azi cineva asta. Cum a făcut-o Inchiziția, văzută demonic în filmul „Numele trandafirului” (după cartea lui Umberto Eco), care m-a tulburat și mi-a provocat aceste rânduri. Dar cât de divin ar fi să-L putem afla pe Dumnezeu, să rezolvăm cu ajutorul Lui mai tot ce n-am putut face altfel!
Și, la urma urmei, aici e și problema religiei, a credinței. A venit vremea ca religia să ne ofere o viziune și asupra viitorului, nu numai asupra trecutului, a tradiției. Altădată omenirea se confrunta cu calamități naturale, cu foamete, cu secetă, cu războaie. Trimișii Domnului, apostolii, preoții reușeau să intervină, să salveze anumite situații, sau măcar să le explice, punându-le pe seama păcatelor noastre. Astăzi, rolul vraciului ori al preotului nu mai este suficient, nu mai este convingător. Nu doar religia orotodoxă, ci și celelalte ar trebui să fie mai responsabile de soluționarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea. Iisus a vindecat orbi și ologi, dar azi rolul acesta l-au luat medicii. Religia n-ar trebui să rămână încremenită în dogmele tradiționale, ci ar trebui să înceapă să ofere soluții la problemele de ordin ecologic (încălzirea globală), economic (polarizarea bogăției), politic (migrația și imigrația), de identitate. Cum bine vedem, religiile stabilesc cine suntem noi și cine sunt ei în disputa economică, filozofică mondială. Nu sunt suficiente, cred, doar tumbele intelectuale, predicile de la amvon, ci implicarea directă și avizată în chestiunile noastre omenești, sufletești, psihice, economice, sociale. Și asta trebuie făcut înainte de a ni se spune că vom avea nevoie de inteligența artificială care să hotărască ea în locul nostru, că vom avea nevoie de un nou set de credințe religioase. Care set, atenție, nu va submina doar religia, ci și filozofia liberală. Aşa-i că n-am de lucru?
P.S. Dacă e adevărat – ce spunea Nichita Stănescu – că muzica e răspunsul la o întrebare care n-a fost pusă niciodată, atunci Dumnezeu este răspunsul la mii de întrebări care sunt strigate mereu.
