Referendumul pentru familia tradiţională a îmbrăcat – ce oroare! – nişte haine politice ce au stârnit din nou divizare, lupte (verbale) inutile, un activism hiperbolizat, demn de o cauză mai bună.

Ca şi înainte de a se deschide urnele, şi acum, după ce ele au fost închise, ascultăm pledoarii de un totalitarism de neînchipuit şi de o parte, şi de alta.

Ştiţi ceva? Nimeni n-a câştigat nimic! Nimeni n-a pierdut din convingerile la care ţine. Fiecare să fie fericit cu ce a ales sau vrea să aleagă din viaţa asta!

La urma-urmei, o ofensivă „modernistă” şi „modernizatoare” determină, în condiţiile globalismului, o sciziune morală în societate. Probabil că,

încet-încet, se pierde controlul de bun simţ, controlul normalului şi, sub umbrela, adesea zdrenţuită a democraţiei, odată pierdute aceste repere, este loc de orice. Raţionalismul critic este respins din capul locului.

Pe acest teren al familiei, pe care n-ar trebui niciodată desfăşurate jocuri murdare, este greu – cred că toţi recunosc – să impui o scară de valori, fără să-i afectezi pe cei care nu cred în ele.

Căsătoria primordială, aceea între Adam şi Eva, este astfel dată jos de pe piedestalul istoriei, de pe piedestalul devenirii umanităţii şi este văzută drept atitudine antiegalitară şi antiumanitară.

Vreau să fim bine înţeleşi şi întărim cât putem de bine ideea: nu simţim nicio ostilitate faţă de cei care au ales să-şi croiască viaţa altfel. Probabil că s-a ajuns aici: dacă există o mistică a familiei, există şi una a uniunii între acelaşi sex.

Fiecare orientare crede în normalitatea sa, în libertatea sa, în credinţa sa. Nu credem totuşi, în acest context, că aceia care n-au ales să participe la referendum au făcut-o din aceste motive. Masa nevotanţilor s-ar explica mai bine, credem, prin dezinteresul faţă de vot, faţă de atâtea politicianisme de care s-au săturat, în raport cu frământările lor reale.

Unii dau vina, pentru eşecul referendumului, pe Biserică, socotită, iată, nu atât de infailibilă, precum se crede. Dar, oare, există, în acest caz, al eşecului într-o chestiune de bun simţ, de convingere creştin-ortodoxă, un judecător obiectiv care să împartă vini şi merite? Nu credem.

Fiecare este ziditor al propriului său destin. Problema este – apropo de Declaraţia Drepturilor Omului – în ce măsură această construire a destinului propriu nu este atingătoare la dreptul celui de alături, la dreptul de evoluţie sănătoasă a societăţii.

N-am văzut şi n-am auzit, în aceste zile, pledoarii răbdătoare, solid argumentate, sau, mai exact, am auzit mult mai puţine decât o gălăgie recitativă şi ipocrizii cât mai mari, de dragul de a fi… modern. Abuzul de limbaj a precumpănit, dar – repetăm – eşecul nu-şi are originea aici, ci în plictiseala faţă de o politică din ce în ce parcă mai inadecvată faţă de cetăţean.

Distribuie pe Facebook