Urmat, interesant, de ”Rhapsody in blue”. Măreață, semeață, aprigă și falnică. Neaoș americană. Mustind de ritm sincopat. Jazz răspândind avântat. În simfonic îmbrăcată, de timp deloc afectată. De când ieși-n lume stă numai pe culme. Ca un superb nestemat, totdeauna-nmiresmat. Strălucitor nemuritor și dând mulțumire ălor îndrăzneți…
Livica Știrbu Socolov fuse printre ei. Este doar studentă, pe la București, da` se-nfățișă peste așteptări. Vrednică, atentă și perseverentă. Arătându-se vădit un pianist împlinit. Calcă apăsat pe urme familiale. Promite vizibil și progresează real. Fără greș s-a descurcat, publicul a captivat, pe Gershwin l-a onorat. Să mai vie, deci, oricând altădat`…
La fel și Mihai. Domnul Agafița. Îl tot urmăresc și îl cântăresc în truda-i la pult nu doar la Pitești. Pare un robot în gestica sa, dar eficiența se vede din plin. E pătruns de note, le respectă clar și-și duce la capăt treaba excelent. Deși mărunțel, impune orchestrei și-o duce fluent până unde vrea. O-mboldește ferm și scoate culoare. Vădește putință, are și știință, iară de voință ce să mai vorbim? Cred că în Moldova e prim-dirijor și în România activ consistent. E ambițios și eficient. Opusu` ceaikovskian tălmăcind lejer și cu randament. Adecvat și nuanțat, cu precizie gradat. Orchestranții l-au urmat, pregnant au evoluat, aplauze vii chiar au meritat. Percuția și suflătorii, la înălțime. Așa că zic încheind: una peste alta, seară specială într-o zi regală…
Adrian SIMEANU
