Sebastian Papaiani a fost un temperament, dar şi o conştiinţă. Am văzut în dezinvoltura firii lui un fel de-a fi foarte agreabil şi foarte colorat, cu trăsături consecutive şi de mare ordine lăuntrică. De aceea, el a fost actorul care l-a întruchipat cel mai bine pe Păcală. Filmul „Păcală”, regizat de Geo Saizescu, începe când eroul este adus de o barză într-o copaie. Ideea nu e atât de artistică, pe cât e de adevărată. Ea vrea să ne transmită că personajul principal al filmului întruchipează sursa prejudecăţilor, obiceiurilor şi pasiunilor care ne domină viaţa de la naştere până la moarte. Dar alături de Păcală ar fi trebuit să-l vedem şi pe Tândală. Aştept un asemenea film, deoarece Păcală şi Tândală constituie o dualitate care se aseamănă cu o altă dualitate folclorică a lui Fârtatul şi Nefârtatul. Prin Păcală şi Tândală apar în faţa noastră, aşadar, două tipologii populare care reprezintă în cel mai înalt grad poporul român. Cele două personaje, create de cultura noastră populară, anunţă atributele de înţelepciune ale poporului şi reflectă, în ultimă instanţă, un fel de a fi al firii noastre. Păcală este un om admirabil; sub aparenţa faptelor lui vrednice de râs, descoperim un caracter înalt şi o minte înţeleaptă. În schimb, Tândală nu este bun de nicio treabă, lucrează fără rost sau îşi pierde vremea umblând de colo până colo. Tândală se mişcă într-o realitate fals percepută, iluzorie. Păcală însă se mişcă într-o realitate just percepută, dar îngustă, dată de simţul lui de orientare. Dacă Păcală este plin de eroism utopic, lui Tândală chiar eroismul îi lipseşte. Păcală îşi maschează inteligenţa printr-un ocol meşteşugit de cuvinte, prin folosirea unor măşti conforme cu situaţiile în care se află la un moment dat. Iar Tândală îşi afişează prostia prin tăcere şi timiditate. Este sigur, aşadar, că această tematică a celui isteţ şi a celui prost a bântuit întotdeauna imaginaţia populară care nu încetează să evoce asemenea personaje.

Păcală şi Tândală sunt două personaje mitice de ordin profan, adânc implicate în societatea românească, datorită, pe de o parte, modului de a acţiona prin „a face haz de necaz”, cât şi a modului anormal de a recurge la persiflare ca armă de luptă împotriva nedreptăţilor de tot felul, prin păţanii şi năzdrăvănii incredibile, însă plauzibile. Păcală întruchipează şiretenia răutăcioasă, uneori, în sensul că „răul din fire n-are lecuire”. Tândală, pe idiotul angelic, Păcală, pe diavolul pocăit. Tândală întruchipează tipul „încurcă-lume”, zăpăcitul şi pierde-vară. Lazăr Şeineanu susţine că numele Tândală vine de la arhaicul Tantal. E, în alţi termeni, un fel de alter ego al lui Pepelea (un alt reprezentant popular al imbecilităţii), având însă câteva trăsături caracteristice în plus. Tândală mai este şi tipul fătălăului. Este reprezentantul extravagant, afirmă Romulus Vulcănescu, al prostiei încrezute. Or, privind faptele lui Păcală din unghiul eticii comunitare, de exemplu, constatăm că în şiretenia lui, aparentă sau reală, în năzdrăvăniile lui reprobabile se află o sentinţă morală.

El îi pedepseşte pe oamenii răi (pe „popa dracului”, pe femeia stricată, pe zgârcit etc), dar mai ales pe diavol şi duhurile necurate prinse de el cu ocaua mică.

Toate acestea îl îndreptăţesc pe Romulus Vulcănescu să afirme că Păcală este mai mult o făptură mitică binefăcătoare decât una infernală. Prin faptele lui, Păcală aduce servicii directe satului în care poposeşte, căci el este „gealatul lui Dumnezeu”, e executorul pedepsei divine pe pământ, pentru oamenii răi, ascunşi, perverşi, hrăpăreţi şi asupritori. Sub formă deghizată a gândurilor, el pricinuieşte pagube, sărăceşte şi-i chinuieşte pe oamenii necuraţi. Fiind însă naiv din fire, nu de multe ori a fost înşelat şi îndemnat de diavol la greşeli, pe care însă nu scapă prilejul să le repare şi să se răzbune cu vârf şi îndesat, chiar pe diavolii care l-au înşelat. Pe de altă parte, cu pecetea lor de veşnicie, Păcală şi Tândală nu s-au transformat în pulbere. Ironia cinică a lui Păcală şi nepriceperea lui Tândală au rămas în sufletul poporului nostru. Apare astfel un contrariu psihologic, uneori fericit, alteori tragic la poporul român. Când ne îndreptăm spre faptă, când o abandonăm. Cum ne apucăm de un lucru, cum ne apucăm de un altul diametral opus. Păcală este un erou ingenios şi viclean, cu haz afişat ostentativ. Tândală are o alură de nătâng. Soluţiile lui Păcală se dovedesc întotdeauna neaşteptat de inteligente, dar Tândală le transformă în atitudini radicale. Deci, ei, Păcală şi Tândală, personifică în grad maximal două funcţii esenţiale în existenţa noastră cotidiană: inteligenţa (pervertită în viclenie) şi prostia. Astfel ajungem să facem haz de necaz. Pentru că simţul orientării este o trăsătură istorică a poporului nostru, putem să-i privim pe Păcală şi Tândală ca pe două personaje mitologice, ca pe aceia care trăiesc veşnic în noi şi care, în momente intense ale vieţii, ţâşnesc prin toate zăgazurile firii noastre. Prin aceste personaje create de cultura noastră populară, avem de-a face cu un comic tradiţional, dar şi cu prostia la fel de tradiţională. Totuşi, prostia lui Tândală nu vine din odios, ci din ridicol, nu din trivialitate, ci din platitudine. De la aceste două personaje populare ne vine acel râs amestecat cu un gust amar. Vorba aceea: românul face haz de necaz.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook