Un caz şocant m-a determinat să scriu acest articol. Luni după-amiază, o adolescentă a zăcut mai bine de o jumătate de oră lângă Teatrul „Al. Davila” din Piteşti, pe treptele unei firme aflate la parterul instituţiei de cultură. Pe lângă ea treceau indiferenţi oameni care i-ar fi putut fi bunici, părinţi sau fraţi. O mână de om era, biata de ea, şi abia mai respira… „Ori e beată, ori e drogată”, o judecau unii, dar nu se gândeau că, oricum ar fi, e în primul rând o fiinţă aflată în mare suferinţă. Până la urmă, însă, câţiva vârstnici – nu tineri! – au reacţionat, stând nedezlipiţi de copilă până la venirea ambulanţei. 

Aplaud, ca mai toţi cititorii noştri, gestul de solidaritate al acestor oameni, dar studiul de caz m-a dus cu gândul la următorul scenariu: o fată, o elevă, ajunge drogată la spital. E mai mult moartă decât vie, dar medicii o aduc în simţiri şi, încet-încet, o pun pe picioare. Nu e vindecată. Aşa ceva nu se vindecă uşor! Este însă externată. Unde se duce? Ce face mai departe cu viaţa ei? Cine o ajută? Zeci de mii de tineri din România trăiesc o astfel de dramă, dar autorităţile statului nu au răspunsuri clare la aceste întrebări, fundamentale în opinia noastră. 

Prin urmare, cu imaginea unor tineri zăcând în sevraj pe străzile oraşului, am pornit să caut ajutor sau consiliere de specialitate. N-am găsit în prima zi! La Asociaţia Română Antidrog nu era nimeni. Iar la Centrul de prevenire, evaluare şi consiliere Antidrog, instituţie sub „umbrela” MAI, uşa era, de asemenea, încuiată. Am notat de pe un afiş un număr de telefon şi m-am întrebat dacă nu cumva, acum, la vreme de pandemie, dependenţa de droguri poate fi combătută la telefon sau online… Mai ştii?!

A doua zi, însă, am găsit ce căutam: un om adevărat, în carne şi oase, unul dintre cei care se luptă cu efectele, dar şi cu cauzele acestui flagel nenorocit. Bătălia e grea – ne-a spus Vasile Duminică, preşedintele Alianţei Internaţionale Antidrog România, secţiunea Argeş. Cei care vin să ceară ajutor – în special cu vârste între 16 şi 30 de ani – trebuie câştigaţi întâi ca prieteni. Abia apoi începe lupta crâncenă; omul trebuie convins să renunţe la drog, sechelele sunt urâte, alcoolismul şi violenţa sunt frecvente. Diavolul se bucură – ar zice un preot. Lângă aceşti bolnavi trebuie să fii aproape şi să le oferi o alternativă sănătoasă când ei întind mâna după pahar sau după „prafuri”.

Mă feresc să dau cifre, deşi aflu că în ţară sunt sute de mii de consumatori de etnobotanice – în creştere în perioada de pandemie! – şi câteva zeci de mii de dependenţi de heroină. Pe o hartă în culori, Piteştiul e roşu la acest capitol, iar trei licee cu mari pretenţii din oraş au serioase probleme în această privinţă. Concret, mulţi elevi se droghează! Ce face statul pentru ei? Nimic. Cum te baţi cu acest flagel în Argeş? „Cu voluntari, o mână de oameni, cu resurse minime, pe banii noştri” – ne-a spus dl. Duminică. Centre specializate nu sunt în judeţ. Avem pentru aşa ceva vreo trei paturi la Spitalul Judeţean şi vreo şapte paturi la Vedea. Mai mare râsul! Sau plânsul! În aceste condiţii, să pledăm pentru un cadru legal privind coordonarea şi finanţarea unei asemenea bătălii ni se pare cel mai important lucru. În definitiv, e vorba despre fibra acestui neam. 

Distribuie pe Facebook

Gabriel Lixandru

See Full Bio