Nu ştiu dacă de vină e faptul că ducem de prea mult timp lupta pentru instituirea unei democraţii autentice, o luptă deseori politicianistă, în care politicienii sunt adversari numai la televizor, căci prin instituţiile statului sunt uniţi de interesele personale sau de gaşcă. Sau faptul că în decurs de câţiva ani trebuie recuperate rămânerile în urmă de mult prea multe decenii faţă de realităţile politice şi sociale vest-europene. Dar ceea ce ştiu cu adevărat este că ori cu Florin Câţu în fruntea Guvernului, ori fără el, situaţia noastră politică, socială, sanitară va rămâne aceeaşi. Politicienii aceştia, toţi deopotrivă, nu sunt făcuţi să construiască. 

În minerit se pare ca această realitate se numeşte „rocă sterilă”. S-a vorbit de „România normală”, apoi de „România educată”, de „Să trăiţi bine!” – vă mai amintiţi? – de „Fără corupţie”, acum se vorbeşte de alegeri anticipate, guvern de uniune naţională sau de tehnocraţi, dar problemele vor rămâne aceleaşi. Cei peste treizeci de ani de democraţie dâmboviţeană ne-au arătat cu prisosinţă aceast adevăr. Singura certitudine este „zâmbetul prezidenţial”, considerat un certificat de fermitate politică. Dar o fermitate care mai mult încurcă lucrurile decât să le descurce, căci se va urmări în continuare de purtătorul acestui zâmbet doar să mascheze realitatea politică, nu să o transforme radical. 

Prin urmare, nimeni nu mai crede în politicieni şi nimeni nu mai crede pe nimeni. Opinia noastră politică şi publică este făcută dintr-o ţesătură atât de eterogenă şi de subiectivă a intereselor de tot felul, încât fiecare părere îşi face numărul. Nu avem curente politice autentice. Un exemplu ni l-a oferit marţi, când a fost dezbătută moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Câţu, în timp ce la sfârşitul săptămânii trecute oamenii au ieşit în stradă să protesteze împotriva guvernanţilor. Însă întâlnirea de marţi între opinia publică şi curentele politice nu se bucură de organicitate, pentru că nicio schimbare nu va fi acceptată de politica „pas cu pas”. Care politică, de data aceasta, va face „pasul pe loc” şi nu va accepta vreo schimbare majoră. 

Iar dacă mă gândesc la tragedia de la spitalul din Constanţa, unde au murit oameni arşi de vii conectaţi la aparatura medicală, îmi piere orice dorinţă de a mai scrie ceva. A descrie astfel de tragedii mi se pare indecent. Cred în continuare în multe lucruri, cred în Cel care a făcut din apă vin şi din sânge apă, cred în adevăr, în progres, în cultură, în artă. Însă mi-am pierdut credinţa în dreptate socială şi politică. Chiar şi juridică. Totul ia proporţii colosale: preţurile, disperarea. Suntem ţara unde totul se amestecă: foamea şi frigul, hoţia şi cinstea, indiferenţa şi nesimţirea. Toate acestea nu constituie însă o piedică pentru a prezenta catastrofa în care ne găsim drept o existenţă firească. 

M-am emoţionat când a fost descoperit vaccinul, dar am fost profund dezamăgit când o parte din lume l-a refuzat şi continuă să-l refuze. Şi, odată cu acest refuz, încep să nu mai cred că totul merge spre bine. Nu înţeleg de ce vaccinarea presupune lipsă de libertate. 

Libertatea nu trebuie înţeleasă drept libertinaj, căci şi în democraţie pietonul trebuie să stea pe loc dacă vede semaforul roşu, chiar dacă, în momentul acela, nu trece nicio maşină. Aşa că nu mai cred în viitor, căci în locul măştilor de carnaval, ne-am pus măşti contra coronavirusului. Am aflat că pandemia de Covid-19 nu are miros, dar politica pute. Şi astfel, politica actuală contribuie cu prisosinţă la o degenerare lăuntrică a ţării noastre. Or, această degenerare este mai periculoasă decât orice pandemie, fie ea şi de Covid-19. 

În acelaşi timp, politicienii aflaţi în opoziţie nu au reuşit să inducă majorităţii parlamentare ideea unui radicalism în confruntare cu puterea, radicalism determinat de situaţia deosebit de gravă în care se găseşte ţara din cauza pandemiei şi a crizei economice. Căci din politica dâmboviţeană un singur factor e pe deplin eliminat: convingerea. Profilul sufletesc şi intelectual al convingerii politicienilor, dacă se găseşte în contradicţie cu interesul personal al acestora, e destinat să dispară. Ideologia de partid s-a isprăvit; politicienii nu mai luptă pentru un crez, ci se străduiesc exclusiv pentru interesele lor personale şi de grup. Aşadar, cine îşi imaginează că guvernanţii actuali pot fi întorşi din drumul lor e un optimist. În politică niciodată cuvântul nu biruie sabia puterii, deşi ne place să ne amăgim cu această veche iluzie. Istoria are multe exemple de guverne care s-au menţinut la putere printr-o simplă retorică parlamentară. De altfel, în viaţa noastră politică frazele retorice şterg fazele istorice.  

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio