Acum 103 ani, pe 18 ianuarie, se deschideau lucrările Conferinței de Pace de la Paris. Au durat până în 21 ianuarie 1920. Agreând principiul, verificat în timp – „Istoria este învățătoarea vieții” („Historia, magistra vitae”) – ne referim astăzi la această conferință, vitală pentru România, ieșită din Primul Război Mondial în tabăra Antantei, dar care avea să desfășoare o adevărată odisee politică pentru consolidarea statului unitar român, în urma Unirii din 1918. Noi, cei din Argeș, avem mereu datoria de a reitera marele merit al lui I.I.C. (Ionel) Brătianu, conducătorul delegației române, în depășirea marilor și multiplelor obstacole pentru afirmarea doleanțelor naționale. Brătienismul, despre care am scris adesea cu prețuire, este marea moștenire pentru politicienii liberali (de multe ori dovedită ca un handicap pentru ei) și nu numai, când este vorba de apărarea intereselor țării, de valoarea înaltă a prestației politice.
Președinte al PNL (ales în ianuarie 1919) până în 1927, Ionel Brătianu s-a bucurat de strălucite aprecieri. Ferdinand l-a numit „zodia bună a României”; Iorga se referea, cu ironie, la „dinastia de Argeș”; contele de Saint-Aulaire îl considera „unul din marii oameni de stat ai generației sale, mult mai mare decât cei „trei mari” – Woodrow Wilson, Lloyd George, Clemenceau”. Și, cum se zice, în pomul cu roade se mai aruncă și cu pietre, Ionel Brătianu a avut și contestatari. Într-o astfel de împrejurare, regele Ferdinand i-a acordat credit total: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”. De cinci ori premier, de trei ori ministru de Interne, de două ori ministru al Apărării Naționale, de două ori ministru al Afacerilor Externe ș.a., Ionel Brătianu a dat, într-adevăr, strălucire „dinastiei brătieniste”, începute de Ion C. Brătianu. Un moment controversat al carierei sale politice este represiunea sângeroasă a răscoalei din 1907, când era ministru de Interne.
Competența, curajul, anvergura diplomației sale la Conferința de la Paris – când a avut de înlăturat conjuncturi nefavorabile nu numai de natură externă (apropo de Pacea de la Buftea, pe care regele n-a semnat-o), ci și internă (Take Ionescu era de acord ca Banatul să fie împărțit între România și Serbia!) – aveau să fie răsplătite. Consiliul „celor 4” (SUA, Marea Britanie, Franța și Italia) a fost de acord, în final, cu poziția României exprimată strălucit de Ionel Brătianu în discursul din 1 februarie 1919. Conferința de la Paris a fost un moment luminos al istoriei noastre. Aceasta și datorită reginei Maria. Când Clemenceau i-a spus că se luptă ca un leu pentru țară, regina i-ar fi răspuns: „De aceea am venit la ruda lui, tigrul!”
Istoricii au detaliat, la timpul potrivit, contribuția lui Ionel Brătianu, ca om de stat, la modernizarea României, prin reformele pe care le-a promovat. Evocând moștenirea brătienistă – și pe marele om de stat Ionel Brătianu, din vatra lor argeșeană – nu putem să nu facem o comparație, chiar sumară, cu liberalii de astăzi. Probabil că cel mai în măsură să o facă este chiar președintele de azi al PNL, Câțu, generatorul crizei politice pe care tocmai am traversat-o. Alianțele făcute, în numele unei așa-zise „real politik”, au salvat, parțial, PNL, care a reușit pactul prin care conduce, dar, prin rotație, actualul guvern, cu generalul Ciucă (singurul premier militar din Europa), în calitate de… liberal. Comparațiile le puteți face și dumneavoastră.
