Nu vreau să-mi închipui cum a reacţionat un mai tânăr aspirant la scrisul ziaristic – alesese cronica dramatică, un gen pretenţios, ce presupune cultură, înţelegerea profundă a teatrului şi altele – la trecerea în lumea celor drepţi a seniorului teatrului românesc, Radu Beligan.
N-o să uit niciodată agresivitatea cu care susţinea o nedreptate la adresa maestrului. Îi spusesem, supărat, că era o blasfemie să-ţi începi rândurile tale despre rolul interpretat de Radu Beligan, într-o piesă ce a umplut sala Casei Sindicatelor, referindu-te la starea fizică a Patriarhului scenei româneşti. Chiar aşa intitulasem, după un spectacol, un comentariu: „A trecut Patriarhul Radu Beligan prin Piteşti”.
Regretatul Ion Focşa, în volumul II al cărţii sale „Ghinionul a fost norocul meu”, se referă la el; mai mult, spune că i-a trimis editorialul meu maestrului, însoţit de o scrisoare în care i se adresează, la rându-i, cu „Mitropolitule”.
Discuţia cu preopinentul meu ce forţa, în acest fel, poarta magică a Thaliei şi uşiţa cronicarului de teatru a avut martori, aşa că mă refer, şi azi, la acel moment, cu aceeaşi tristeţe.
I-am spus că jurnalismul nu-i înjurătură, ci argument, demonstraţie, dacă se poate descoperire, şi că un bun-simţ, o înţelegere superioară a valorilor din orice domeniu îl fac mai credibil şi, în perspectiva timpului, peren. N-a mers!
I-am dat nişte exemple de jurnalism internaţional. Jurnaliştii americani, crescuţi la şcoala „scoop”-ului (a loviturii, a reportajului senzaţional), nu au scris despre asta şi nu au publicat fotografii cu preşedintele lor, Roosevelt, în cărucior. Boala era pe planul al doilea faţă de statura uriaşă a celui care a jucat un rol fundamental în cel de al Doilea Război Mondial. Nimic! „Ce este neadevărat, susţinea, în ceea ce am scris eu?”
N-am renunţat şi i-am dat exemplul presei franceze, recunoscută ca acidă: în tot timpul mandatelor lui Mitterand, preşedintele lor, ei n-au scris un singur rând despre un fapt adevărat (apropo de adevăr!!!) din viaţa intimă a acestuia – existenţa unei fiice… „Şi ce?!?” – mi-a replicat. Evident, discuţia s-a încheiat cu o cunoscută etichetă, pe care o pun mulţi când sunt depăşiţi de anvergura dezbaterilor – „gândire comunistă”… L-am lăsat cu… adevărul lui.
Multe i-au lipsit şi-i mai lipsesc României! Dumnezeu ne-a dăruit însă cu o ploaie de aur: talente – aş zice acum, într-un context potrivit, europene. România a avut şi are actori excepţionali. Nu cutez a nominaliza, pentru că nu-mi permite spaţiul, iar o omisiune ar fi o rană nevindecabilă pentru memoria lor. Teatrul a fost marea scenă a vieţii, pe care s-a jucat istoria României, cu bune şi rele, care a impus valori naţionale şi universale şi pe care s-au rostit adevăruri adesea incomode, imposibil de a fi afirmate, uneori, în societate.
Radu Beligan n-a murit! Îl anunţ în primul rând pe fostul meu preopinent, care se încadrează în ceea ce însuşi Beligan numea referindu-se la unii critici de teatru care nu înţeleg de ajuns arta teatrală şi… „nuliterarizează”… (cartea „Între acte”, Ed. Alfa, 2004).
Peste 70 de ani pe scenă constituie o carieră strălucită, o viaţă pilduitoare. Radu Beligan – a cărui valoare a fost confirmată şi de demnităţi artistice internaţionale – este ACTORUL. Atunci când părea că folosirea adevărată a cuvântului poate fi un delict, teatrul a fost, cum spuneam, o supapă a numirii adevărului. Ce a însemnat, pentru el, cuvântul? Este „cel care dezvăluie, care ascunde, care minte, care închide gura celuilalt, care străluceşte, care zguduie, care călăuzeşte, care înaripează”.
A lăsat în urmă-i o moştenire naţională: devoţiunea, până la uitarea de sine, faţă de meserie. A practicat „râsuterapia”, conştient că râsul poate fi „amar, sănătos, acru, acid, homeric, diabolic, prostesc, deformant, dureros, spasmodic; haz de necaz; surâs angelic”.
Rămâne, prin tot, în Pantheonul teatrului românesc, alături de alte nume mari (Doamne, ce piese pot pune toţi la cale, acolo, Sus, în Grădina de vară a lui Dumnezeu!).
Radu Beligan face parte dintre puţinii trăitori din România care au şansa de a avea dreptate şi în viitor. Chiar vorbea cu interes despre aceasta! Marea sa iubire pentru teatru, pentru cei din jur (care, în 1990, i-au făcut o mare nedreptate!), valorile în numele cărora a militat prin exemplul propriu i-au dat, binemeritat, această şansă. Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria eternă!
Traian ULMEANU
