În aceste zile pline de semnificaţii religioase şi culturale, zile premergătoare sărbătorilor sfârşitului de an, doresc să scriu despre sentimentele noastre majore. Sentimente pe care le trăim numai în interiorul propriilor familii. Îmi aduc aminte, aşadar, când, în copilărie, de sărbătorile sfârşitului de an, mergeam la vecini sau veneau ei la noi şi ne petreceam timpul în faţa unei mese bogate, primind colindătorii, gustând din bucate alese, servite de mame, ghicind în boabe de porumb, căutând să descifrăm nu numai viitorul, dar şi să ne înţelegem pe noi înşine. O treabă grea, iar anii aceia au fost şi ei grei, căci Moş Crăciun devenise Moş Gerilă. Puternicii politici de atunci au îndepărtat sărbătorile religioase, pe visători, filosofi, poeţi. Şi au introdus alfabetizarea generală şi o ignoranţă tot atât de generală. Deci, nu cred în posibilitatea formării unei noi conştiinţe, fie ea promovată în mod organizat de către stat.
În aceste zile de Crăciun, aşadar, se instituie ceasuri de vrajă, atât de mult aşteptate de copii! Sunt ceasurile în care se realizează tot acel complex de stări pozitive ce decurg din spiritul lor. Tot acum porneşte însă şi un război fără tancuri, fără bombardamente, dar cu numeroase victime. Iar aceste victime sunt familiile noastre. Căci se atentează la forma lor de organizare naturală şi culturală. Iar acest atentat este unul demonic. Or, dacă mă refer la ceea ce a reprezentat odată familia, noi, astăzi, nepoţii şi strănepoţii acestei familii, arătăm ca nişte nebuni de legat. Sigur, poţi să nu iei de la bibliotecă volumul care nu-ţi place, dar viaţa nu e o bibliotecă, căci destinul familiilor noastre nu este în funcţie de ce ne place sau nu ne place. Familia are o organizare naturală şi culturală.
Deci, nu trebuie să dezavuăm ceea ce este natural, fiindcă numai nebunii fac asta. Se vorbeşte acum despre o „familie curcubeu”. E tipul de familie format din copii şi două mame sau doi taţi. „Familie curcubeu”, pentru care Parlamentul European a adoptat o lege considerată istorică, ce prevede recunoaşterea uniunii civile între parteneri de acelaşi sex. Or, pentru noi, românii, familia este sacră şi nu spun naturală, cum ar trebui să spună un sociolog. Şi numai familia noastră tradiţională a mai rămas azi să creeze acea coeziune de care avem atâta nevoie, pentru că dezbinarea, învrăjbirea, lupta unora împotriva altora sunt mai puternice ca niciodată în istorie. Îmi imaginez cum ar arăta o masă de Crăciun cu doi bărbaţi şi un copil în jurul ei, iar Moş Crăciun să aibă chip de femeie? Ar fi oribil, un Moş Crăciun fardat şi fără barbă.
Pe de altă parte, adaptarea vieţii noastre la civilizaţia occidentală s-a făcut mai ales în cursul secolului al XIX-lea. S-a făcut, fireşte, copiind formele acelei civilizaţii, imitând instituţiile ei.
Fiindcă, orice s-ar spune, în starea de întârziere în care ne găseam şi pentru a satisface legitima, tinereasca aspiraţie de prefacere, de reînnoire, de cultură, de libertate, a poporului român, alt mijloc de ridicare la nivelul Europei civilizate nu exista. Iar din lucrurile care formau vechiul patrimoniu spiritual al poporului – tradiţii, moravuri, drept, instituţii şi forme politice – prea puţine s-ar fi putut adapta curentelor de dinafară şi necesităţilor timpului. Dar astăzi a ne plia forma noastră elementară de organizare socială, deci familia, pe aberaţiile vest-europene mi se pare prea mult.
Vremurile noastre îmi amintesc de cele citite despre perioada primelor secole ale creştinismului, când romanii au început să-şi ridiculizeze vechii zei. Ei bine, degringolada spirituală din acea vreme era poate chiar mai mică decât cea de acum. Căci avem astăzi de toate: conflicte în familie, divorţuri premature, căsătorii între persoane de acelaşi sex, amoruri nefericite, lipsă de credinţă, noi spiritualităţi, conştiinţe de dincolo, adică tot ce ţine de psihatrie şi de spitalul de nebuni. Îmi dau seama că procesul de democratizare a culturii este mai greoi decât cel politic. În aceşti peste treizeci de ani, câţi au trecut de la evenimentele din decembrie 1989, extinderea culturii s-a făcut în dauna adâncirii ei, iar extinderea culturală este cea a instinctelor prime.
