Nu doar o uşă se deschide prietenos copiilor la început de an şcolar. Toate uşile şcolilor sunt deschise. Aşa a fost şi la şcoala primară din satul Valea Mănăstirii. Este vorba despre un sat împărţit în două de o vale nu prea adâncă pe care curge o apă nu prea curată. Iar dimineţile, când soarele se desprinde de aburii pădurii din apropiere, sunt tulburate de strigătele de bucurie ale copiilor. Şi astfel se aud chiotele celor mici de voie bună, voci de mame care îşi conduc copiii la cursuri. Şcoala de la Valea Mănăstirii este frecventată numai de copii romi. Este un fenomen de segregare a acestor copii din cauze geografice. Această segregare face ca satul respectiv să-şi dezvolte propriile coduri morale, propriul său tip de etică şi propriile naraţiuni populare. Moravurile de aici diferă, într-o oarecare măsură, de moravurile locuitorilor români din comuna Ţiţeşti, de care aparţine satul Valea Mănăstirii. Şi amintesc aici doar faptul că părinţii încă mai aranjează căsătoriile între minori, iar abandonul şcolar nu este privit ca o problemă pentru copiii lor. La acestea se mai adaugă plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Aproape fiecare familie romă are câte un reprezentant plecat „afară”. Şi astfel, foarte mulţi părinţi şi-au lăsat copiii în grija rudelor, vecinilor sau prietenilor. Iar dacă privim în sufletul unor astfel de copii, putem vedea numai singurătate şi suferinţă, nesiguranţă şi tristeţe. Or, dacă le privim exteriorul, vedem cât de săraci sunt, mulţi dintre ei au hainele peticite, în picioare nu au şosete, iar încălţămintea le este ruptă sau tocită.

Chiar când mă gândeam la toate acestea, un copil s-a desprins din braţele mamei sale şi a zbughit-o pe o poartă strâmtă, dispărând dincolo de uşa unei săli de clasă. Copilul era însoţit de vreo zece persoane: părinţi, fraţi, bunici, mătuşi, unchi, veri etc. Mă gândesc la copiii români, care sunt însoţiţi de câte o persoană, de regulă de mamă. În familiile românilor legăturile umane par tot mai vulnerabile, în timp ce în familiile romilor aceste legături sunt deosebit de consolidate. În vreme ce altădată şi familiile românilor obişnuiau să se adune seara, astăzi, copiilor, părinţilor şi soţilor români le vine tot mai greu să-şi petreacă timpul împreună. Scandalul din familia lui Cristian Boureanu nu este doar un simptom, ci un fel de a fi al familiei actuale. De exemplu, în Bucureşti, cele mai căutate forme de habitat sunt locuinţele pentru o singură persoană, nu neapărat din cauze financiare. Iar Bucureştiul dă tonul şi în acest domeniu. Această tendinţă semnalează dispariţia lentă a oportunităţilor de interacţiune umană chiar şi în interiorul unei familii. Mulţi membri ai acestor familii locuiesc în încăperi separate, fiecare cu televizorul şi calculatorul său, oamenii întâlnindu-se numai la orele de masă. Or, familiile rome sunt mereu împreună: la şcoală, la spital, la biserică, tot timpul. În opinia mea, oamenii aceştia păstrează încă forme tradiţionale de educaţie, ferite într-o oarecare măsură de influenţele politice ale guvernanţilor.

Prin urmare, dacă societatea noastră şi-ar pune cu adevărat marile întrebări cu privire la alcătuirea ei, educaţia nu ar putea obţine un răspuns favorabil. Nicăieri la nivelul acestei alcătuiri schimbările nu sunt mai brutale, mai implacabile şi mai neaşteptate ca în educaţie. Cine mai poate anticipa ce va urma în acest domeniu important al societăţii dacă unii dintre politicieni îşi schimbă atitudinea faţă de el de la un moment la altul, în funcţie de împrejurări? Este poate perioada cea mai sfâşiată în nelinişti. Dacă în trecut şcoala ocupa un loc central în viaţa unei localităţi, astăzi ea e pierdută printre blocuri, bulevarde, magazine şi vile ale parveniţilor. Cândva, întreaga localitate era legată de şcoala ei şi fiecare eveniment şcolar – un concurs, un examen, o serbare sau chiar schimbarea unui director sau profesor – se resimţea în însăşi viaţa localităţii. Astăzi, directorii sunt schimbaţi în funcţie de dispoziţia arbitrară a partidelor politice. Iar din perspectivă psihologică, tot ce este legat de educaţie înseamnă sentiment: notele din catalog au valoare afectivă, nu intelectuală; de educatori, copiii sunt ataşaţi afectiv, nu intelectual, până şi vacanţa, sunt de părere specialiştii în educaţie, este un sentiment. Drept care, venind an de an cu noi reglementări, le schimbăm copiilor şi sentimentele. Iată unul dintre motivele pentru care avem copii nervoşi, anxioşi şi agresivi. Dar, oricum, politicienii un lucru tot ar trebui să priceapă: că un educator nu este totuna cu un calculator, aşa cum este de părere un ministru tehnocrat. Echivalenţa aceasta presupune un dresaj, nu un demers intelectual, afectiv şi moral, aşa cum se întâmplă alături de educator. Viaţa emoţională a elevilor lăsaţi ore în şir în faţa calculatorului le provoacă acestora stări nevrotice. Drept consecinţă, copilul se va pune pe fugă, reală sau imaginară. Fuga de acasă şi chiulul de la şcoală nu sunt altceva decât modalităţi de a-şi reprima sentimentul de frustrare provocat de absenţa afectivă a celorlalţi: părinţi, profesori, colegi. Iată că şi noi, românii, avem de învăţat de la romi: mă refer la solidaritatea de care dă dovadă această minoritate etnică.

Distribuie pe Facebook