Am bunul obicei de a elimina din preocupările mele zilnice vederile sociologice, întrucât caut poziţii concrete şi clare, pentru a le formula rezumativ. Am ajuns să fiu preocupat de certitudini şi operez cu realităţi circumscrise în imediatul înconjurător. Mai ales că sociologia nu poate fi ştiinţa micilor evenimente provinciale. Însă când am citit declaraţia fostului premier francez Dominique de Villepin (2005-2007) despre decadenţa Franţei şi în care afirmă clar şi concis că Franţa decade şi că este nevoit să asiste la îndelunga ei decădere spre România (Aude Lancelin, „Noile mitologii”, p.87), nu pot să nu apelez la instrumentele mele sociologice, dar şi emoţionale. Deci, emoţional, înţeleg că ţara noastră a ajuns modelul decadenţei în viziunea unor politicieni vest-europeni, însă ei îi cunosc numai pe „franţuziştii” noştri, pe unii ca Dacian Cioloş sau Dan Barna, şi nu pe românii adevăraţi, care continuă să trăiască într-o atmosferă patriarhală şi arhaică din vechile noastre enclave cum sunt Oltenia şi Bucuvina. Şi chiar din Muscelul meu drag.

Este aici un trai cu adevărat unic în toată Europa şi mai dulce decât al oricărui moralist francez. Oamenii de aici nu apreciază decât munca, politeţea şi jertfa. Sociologic, însă, fostul premier francez nu-şi dă seama că salvarea Europei este în morala arhaică, şi nu în vreo etică nouă sau progresistă. Adevărata credinţă este cea milenară, nu cea în care bărbatul devine femeie şi invers. Iată de ce nu cred în posibilitatea de renaştere a Apusului şi nici în noua sa etică. Decadenţa vestică e definitivă. Şi, din păcate, nu România atrage Franţa spre decadenţă, ci Franţa ne atrage pe noi. Iar dacă o amintesc aici pe Clotilde Armand, primar francez al unui sector bucureştean, este suficient pentru a-mi susţine acest punct de vedere. Decadenţa Franţei, după politicianul francez, a ajuns în genunchi în faţa fostului său imperiu colonial; bolnavă de ea însăşi, se gârboveşte şi decade, dar acest lucru, precizez eu, nu cu ajutorul României, ci din cu totul alte cauze, pe care nu am să le pomenesc aici.
Prin urmare, nu există o durere mai mare pentru cineva care iubeşte ţara asta atunci când este considerat de vreun străin „balcanic infect”. Însă cei care au o asemenea părere nu sunt chiar de contestat, căci numai cu o săptămână în urmă am aflat cu toţii că România are ca premier un „consumator”, executând o pedeapsă de câteva zile prin SUA. Şi cu asemenea politicieni, ţara decade zilnic. Iar prin decadenţă se înţelege, sociologic vorbind, o societate care produce un prea mare număr de oameni inapţi funcţiunilor din viaţa colectivă. Într-o societate decadentă numai primul pas e greu: restul vine de la sine. Şi astfel nu rămâne în joc decât politica de partid, restul e suprimat, şters din conştiinţă. Cu un carnet de partid, fie el liberal, userist sau social-democrat, rezolvi toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Apare astfel un sistem de valori artificial pe care se sprijină viaţa noastră. În decadenţă oamenii îşi pierd instinctul social, iar lupta politică devine dogma vieţii sociale. Consecinţa unei astfel de lupte este că omul va fi trimis la sălile de audienţă ale tribunalelor sau în celulele izolate ale ospiciului.

Societatea decadentă transformă un organism social într-o populaţie. Şi astfel, când energia suborganismelor încetează a se subordona energiei totale, atunci se instituie o anarhie care constituie decadenţa de ansamblu. Organismul social intră în decadenţă imediat ce viaţa individuală nu cunoaşte nicio regulă impusă de acest ansambu social. De exemplu, când Moise i-a scos pe evrei din Egipt şi-a dat seama că trebuie să transforme o populaţie într-o societate umană şi a recurs la principiul autorităţii. Moise i-a organizat pe evrei în grupuri de câte zece persoane pentru a-i controla mai bine. Liderul fiecărui grup era membrul unui alt grup de zece persoane şi aşa mai departe. Sistemul se baza pe o definire foarte strictă a obligaţiilor individuale şi pe o delimitare foarte exactă a domeniului de activitate al fiecăruia. Sigur, nu se mai pune problema unei astfel de autorităţi, acum avem la îndemână şi alte instrumente alături de autoritate; este vorba de sistemul de valori. Dar într-o societate decadentă nu funcţionează un astfel de sistem. În absenţa valorilor de solidarizare, mintea omului devine o adunătură aleatorie de noţiuni precum cele din căciula lui Tristan Tzara, iar morala lui nu este decât o defulare, o golire a eului încărcat de frustrări. Este exact ce vedem la guvernanţii actuali, avându-l în frunte pe Florin Câţu, premierul României. Iar Tristan Tzara, românul nostru, nu şi-a desăvârşit sistemul de gândire în România, ci în Franţa.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio