Mă obsedează ideea asta a poetului Mircea Dinescu: moartea citește ziarul. Mă obsedează de aproape un sfert de veac, de când conduc ziarul. Mă obsedează și chiar mă revoltă. De unde atâta „pasiune” pentru moarte la jurnaliști?

Păi, probabil din faptul că moartea e o realitate cu care ne confruntăm zilnic. Pe de o parte. Iar pe de altă parte că, dacă aruncăm moartea pe prima pagină, ziarul se vinde. Cititorul e curios să vadă cine a mai murit și cum. Există în psihicul nostru o înclinare, o curiozitate față de misterul morții. Oricum ar fi, ea este odioasă! Dar n-avem încotro, ne naștem cu ștreangul morții de gât. Doar că la celălalt capăt, spune religia, este Dumnezeu, iar uneori – din păcate, da, sinuciderea e un păcat! – când ajungem la capătul puterilor și, sătui de viață, decidem chiar noi să ne punem ștreangul de gât. Cum spunea și Noica, este curios că se moare de mii de ani și încă nu ne-am învățat cu ea.

Așa este, nu ne-am învățat! Scriu aceste rânduri despre moarte exact în ziua în care se împlinește un an de la moartea soției mele. La reanimare, de patru ori au întors-o din drum medicii, preț de vreo opt ore, dar tot n-au reușit s-o smulgă din ghearele ei. La urma urmei, mulțumesc lui Dumnezeu că-mi trăiesc copiii și nepoții, altminteri din familia de altădată am rămas singur. Mi-au murit și părinții, și toți cei trei frați și surori, și cinci dintre cei mai buni prieteni. Am rămas cumva singur, ultimul mohican din vechea familie, să mă războiesc cu moartea, să mă obișnuiesc cu gândul ei. Și n-o pot face. Încă! Ori de câte ori îmi iese în față, o detest. Este odioasă și pe cât pot o ocolesc. Acolo unde pot, desigur, iar în ziar ar trebui să pot. Dar nici acolo, cum bine se vede, mereu.

După emisiunea de joi, mă invită dl. Miuțescu la Prefectură să-l cunosc pe noul prefect chiar înainte de instalare. La prima impresie, dl. Soare, universitar și, deci, intelectual, pare un om de bun simț, modest și afabil. Liberal fiind, nu mă abțin să-i fac și eu o recomandare, fiindu-mi la inimă Brătienii de pe vremea când eram profesor la Șuici. Unde gazda mea era o strănepoată a lor și-mi tot vorbea de ei. Așadar, să-și înceapă cariera de prefect prin a schimba soclul statuii lui Brătianu, adusă cu mulți ani în urmă în parcul de lângă Muzeul Județean și instalată pe un suport având în relief țărani răsculați. E adevărat că, la 1907, se aflau la guvernare liberalii, dar tot atât de adevărat este că un Brătianu a dat pământ țăranilor. Pământ promis lor, pe front, de Ferdinand. Un Brătianu cu piciorul pe grumazul țăranilor este o insultă la adresa acestei marii familii de români iubitori de țară și neam.

Moartea, sub chipul ei parșiv, iată că se insinuează chiar și-n acest dialog. Sub forma telefonului care-mi semnalează că, în ediția electronică a ziarului, s-a strecurat o știre despre o amenințare cu moartea. Care știre nu s-ar confirma.

Dispun retragerea știrii, ajung la redacție, unde redactorul-șef îmi spune că a primit un telefon iritat de la o salariată a SC Apă Canal: ”Ce-i cu prostia aia, nu este adevărată, vă rog s-o ștergeți de pe site!”. Verific știrea la prima sursă, discutând cu directorul, care-mi confirmă. Dar amenințarea nu se referă la el, ci la o angajată și probabil e vorba de gelozie. Cazul va fi încredințat comisiei de disciplină. Deci, ca editor, am de a face cu o realitate, nu cu o făcătură și, n-am încotro, trebuie să-i dau dreptate administratorului care gospodărește online-ul și se bate să ia fața concurenței. Cum o face cu brio de aproape un an. Or, dacă eu nu dau drumul la știrea despre amenințarea cu moartea, pledează el, se pierde din audiență. N-am încotro, dau OK la difuzarea știrii, dar cumva peste convingerea mea despre rostul ziarului, fie el și-n ediție electronică.

Ediție, care după părerea unuia dintre băieții de la online, nici măcar nu-i ziar. Ce este atunci? Un spațiu virtual, un maidan, în care fiecare postează ce vrea și cum vrea. Ceea ce, sigur, nu se întâmplă în redacția „Argeșului”, unde încă mai funcționează răspunderea pentru informația dată publicității. Dar, iarăși vedem bine, nu peste tot există această răspundere, iar site-urile devin astfel un fel de gură a satului, unde fiecare își dă cu părerea, cum fac babele la gardul de la uliță. Și uite așa, te trezești că ai fost indus în eroare, tu cititor, ori ai devenit o victimă nevinovată a răutății cuiva. Bârfit, calomniat, injuriat. Ce ai de făcut? Să mergi în justiție, să repui lucrurile pe făgașul lor. Asta, dacă ai bani și timp și mai ales dacă l-ai aflat pe vinovatul care, de regulă, se ascunde sub masca anonimului aflat în ”slujba” libertății de exprimare.

Ce-i de făcut? Evident că, așa cum deja se lucrează, se impune o reglementare a tot ce se comunică în spațiul public, nu privat. Acolo unde nu-i bun simț, acolo unde își face loc insulta, calomnia, cu evident interes de a prejudicia imaginea cuiva, acolo trebuie să intervină legea. Care lege, deocamdată, șovăie, se lasă așteptată, cum se întâmplă în mai toate domeniile vieții noastre social-economice. Din păcate, deocamdată, doar moartea mai le închide gura celor care umblă cu bârfa și calomnia. Asta, ca să facă și ea ceva bun. Dar aș prefera să nu fie nevoie să apelăm la sabia ei, fiindcă nu cred în spiritul ei justițiar. Decât doar dacă se află sub ochiul vigilent al Celui de Sus. Altminteri, ne întoarcem în istorie, ne tribalizăm, uităm de civilizație și, mai ales, de civilitate! Cu gândul la răzbunare.    

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio