Minuni pe dealul Ștefăneștilor. Muribunzi pleacă pe picioare!
Mare bucurie pentru mica obște a călugărițelor de la Schitul „Florica” situat pe coama dealului Ștefăneștilor. La un an după ce, de dincolo de timp, de peste mări și țări au fost aduse sfinte odoare, ajutorul pe care îl primesc drepcredincioșii care se încumetă să urce până aici se vădește de la o zi la alta.
În numele strămoșilor „Loc greu de istorie”, cum ar fi spun Petre Țuțea. Ștefăneștii în care Brătienii, făruritori de țară, au trăit într-o perioadă atât de grea pentru România. La Vila „Florica” au locuit, au râs, au plâns, au murit și tot în apropiere de casa lor dragă, în mijlocul pădurii, au dorit să-și doarmă somnul de veci. Așa avea să apară mica biserică și capela de sub ea în care, rând pe rând, membrii celebrei familii au fost aduși pentru a aștepta învierea din morți. „Florica” se numește vila și tot așa a fost botezat și așezământul monahal înființat după zeci de ani, după căderea regimului comunist. De altfel, schitul a apărut ca o împlinire a unei dorințe cu valoare de testament pe care a avut-o Oana, ultimul vlăstar al familiei Brătianu. Ajunsă la apusul vieții, bătrâna a crezut cu tărie că are de înfăptuit o datorie morală, aceea de a înființa un schit, cât de mic, spre veșnica pomenire a iluștrilor ei înaintași. Pe lângă faptul că este o mare realizare pentru un om să ridice un altar în care să fie slujit Dumnezeu. Biserica exista, fusese zidită pe vremea în care casa Brătienilor era plină, și pentru că mulți membri ai familiei se aflau sub ocrotirea Sf. Ioan Botezătorul, al cărui nume îl purtau, a fost construit locașul care a primit acest hram. După ce neamul li s-a stins, în vremea regimului totalitar comunist, nimeni nu a mai dat importanță Casei Domnnului din mijlocul pădurii de la Ștefănești. Oana Brătianu a reușit, după 1990, prin contribuția ei materială, să transforme un loc pustiu într-unul animat de viețuirea neprihănită a unor călugărițe care formează, în prezent, obștea Schitului „Florica”.
În văzduhul lui Dumnezeu Astăzi, locașul de închinăciune își înalță turlele peste vârfurile brazilor. Și ele se văd și de departe… Par trei „săgeți” care indică locul în care tot omul trebuie să își îndrepte privirea și gândirea, spre Cer. Peisajul este mirific. La schit se ajunge pe o cărare șerpuită, umbrită de stejari seculari. Participă la Sf. Liturghie și la toate celelalte slujbe rânduite localnici din cartierul Brătieni, precum și mulți pensionari de la blocuri. Aici, pe coama dealului, își găsesc ei liniștea. Aici oricine se simte parcă desprins de lume și mai aproape de nori. Este „văzduhul lui Dumnezeu”, după inspirata formulare a arhiepiscopului Calinic, în care până și cântul păsărilor și foșnetul frunzelor codrului par să-L laude pe Creatorul lor. În acest spațiu sacru, în mireasma îmbătătoare de mir, în cea de tămâie care se înalță spre cer, laolaltă cu rugăciunile, se simte un duh de sfințenie pe care, spun mulți, nu-l poți descoperi în altă parte. Pesemne sufletele Brătienilor sălășluiesc și ele prin biserică și se roagă, ca într-o împreună-lucrare, la Sf. Liturghie, alături de îngerii din altar și enoriașii îngenuncheați, cu mâinile împreunate.
Trei mirese După ce au fost construite chiliile, trapeza și paraclisul de sub ele, rolul esențial în organizarea schitului l-a avut maica Dionisia. O tânără care a lepădat toate cele lumești și a devenit de timpuriu mireasa lui Hristos. S-a format într-o celebră mănăstire din Macedonia. Acolo s-a remarcat prin râvnă, prin modul în care a făcut ascultare. Iar la recomandarea unui vestit ierarh de acolo, ÎPS Calinic, arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a avut, dintru început, mare încredere în călugăriță. În capacitatea ei de a se achita cum se cuvine de însărcinarea pe care i-a dat-o, aceea de a pune bazele obștii monahale de la Schitul Brătienilor, căreia Dionisia i-a devenit și stareță! Cuvioasa, în ciuda vârstei fragede, s-a descurcat de minune în privinința treburilor administrative. A arătat din prima zi mult zel duhovnicesc și încet, dar sigur a reușit să închege un grup de surori întru Hristos. Au fost, la început, doar trei; stareța, iar alături de ea maicile Iosifa și Filoteea. Toate tinere, toate frumoase și inteligente, cu studii superioare. Fete care ar fi avut o carieră de succes în lume. Totuși au renunțat la cele trecătoare pentru cele eterne, conform îndemnului apostolic: „Noi nu credem în cele ce se văd, ci în cele ce nu se văd. Căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice!”. Cele trei au ales să fie miresele lui Hristos și să își petreacă tot restul vieții în mănăstire, înveșmântate în negru.
Lemn însângerat Au trecut mai mult de zece ani de când cele trei monahii porneau la drum. Unul anevoios, al mântuirii. Între timp, au mai venit alte trei surori în Domnul și toate se nevoiesc, zi și noapte, la schitul ridicat de Oana Brătianu cea care, între timp, a adormit cu nădejdea învierii și își doarme somnul de veci alături de înaintașii ei. Maicile o pomenesc permanent în rugăciunile lor, ca de altfel pe toți membrii familiei. Dar nu doar se roagă, ci și muncesc, într-un ritm năucitor, iar cei din exterior, privindu-le, nu înțeleg de unde au firavele făpturi atâta putere. Cine le-o dă? Desigur, Cel căruia i se jertfesc, Mirele lor, Hristos. Iar El le-a știut dorința inimii, le-a ascultat rugăciunile. El a binevoit ca o parte infimă din Crucea pe care a pătimit și și-a vărsat sângele să ajungă la Schitul „Florica”! În multe locuri din lume există mici părticele din lemnul Sfintei Cruci. Printr-o fericită întâmplare, o astfel de fărâmă se află, acum, pe dealul Ștefăneștilor! Ea a fost încadrată într-o icoană, acoperită cu sticlă în care mai există o cruce de argint.
Muribunzii pleacă pe picioare A trecut un an de când fragmentul din Crucea Mântuitorului se află la „Florica”. Dar nu este singura surpriză de proporții de care au avut parte credincioșii care frecventează schitul. Spre închinare și cinstire, lângă icoana cu lemnul sfânt au fost așezate părticele din moaștele Sfântului Gheorghe, Purtătorul de Biruință! Vestea despre sfintele odoare existente la schit s-a răspândit în tot județul. Timp de un an, oameni necăjiți au urcat dealul Ștefăneștilor, pentru a căuta alinarea suferințelor trupești și sufletești. Au venit cu credință mare, cu nădejde în puterea sfintelor odoare, dar în definitiv, în mila lui Iisus Hristos și în puterea Sf. Muc. Gheorghe. Iar ostenelile nu le-au fost zadarnice.
Jertfelnicia lor, postul îndelung, rugăciunile, drumurile până la Ștefănești le-au fost răsplătite din plin. Astăzi, maicile vorbesc de numărul mare al celor care au simțit binefacerile la care sperau. Orbii nu au văzut, surzii nu au auzit și nici cei morți nu au înviat, ca pe vremea lui Iisus. Dar nu este nici puțin lucru atunci când oameni măcinați de cancer, aduși la spitalul din apropiere, pleacă acasă pe picioare atunci când nimeni nu se mai aștepta, uluind medicii. Este o taină. Pe care o știu doar cei care merg la schitul „Florica” și ating icoana în care se află părticica din Crucea Domnului. Lemn însângerat, purtător de har, care se transmite celui cu inimă curată și cu lacrimi de pocăință pentru păcatele săvârșite. Iar Împăratul Veacurilor iartă, și mângâie, și vindecă. Doar nu este El Iubire?
