Câteva minute mai sunt până să înceapă emisiunea. Mă uit intrigat la ușa liftului. Se încăpățânează să rămână nemișcată la etajul al treilea. Ce-i de făcut? La telefon, mă asigurase că vine în câteva minute. Și minutele trec. Deodată văd că fața Cristinei se destinde. Vine, dar pe scări, nu cu liftul. Și mi-l arată pe arhiepiscop în cadrul ușii din hol.
Sincer să fiu, nu mi-l închipuiam în stare de o asemenea năzdrăvănie. După ce în urmă cu un an și ceva făcuse o dificilă operație de cord. La spitalul din Sibiu. Să iei în piept șapte etaje, în ziua în care împlinești efectiv 76 de ani, cu inima descusută și apoi cusută la loc? Ori e mult curaj și voință totodată, ori e nebunie curată. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, așa a fost toată viața ÎPS Calinic. Abrupt, imprevizibil, definit de patru virtuți cardinale. Așa-l și creionasem în draftul emisiunii. După acele busolei: la nord – ierarhul, un model, la sud – cărturarul, un genuin, la vest –
gospodarul, un vrednic, iar la est – omul, ca un leu suveran. Și mai mereu rănit. De el însuși, dar mai ales de alții. Unii, apropiați. Cum e mai mereu în viață.
Purtat spre mănăstire într-o traistă, de draga și iubita lui mamă, arhiepiscopul de azi – respectat, prețuit, iubit și neiubit în același timp, oricum un om de mare calibru – a parcurs greu drumul de la Calinic Argatul la Calinic Argeșeanul. A pornit-o de jos de tot, de la firul ierbii și de la coada vacii, strângând cartea la piept, strângând și din dinți, cum am făcut mai toți. Ca să poată da socoteală, când va veni „vremea care-și are vreme“, că n-a făcut degeaba umbră pământului. Că a reparat și construit lăcașuri de cult, a scris cărți, multe și minunate, după cum a pus și noi temeiuri de o facultate teologică, de o arhiepiscopie, străveche și părăsită. Și, mai ales, a sculptat credința-n sufletul enoriașilor, ba chiar s-a învrednicit să-și aducă sporul la facerea legilor, ca prim deputat în parlamentul tranziției.
A fost un premiant. La propriu și la figurat. Mereu în ofensivă intelectuală, cu un metabolism spiritual aparte. Care l-a decupat impozant printre siluetele zilei. Dar l-a și hărțuit, l-a hăituit. Mai ales în vremea ailaltă, când era vânat pentru spovedanii făcute sub patrafir. Au fost ani dramatici, pe care i-a prins în palpitante pagini de carte. Ca un scriitor ce este, recunoscut nu doar de breaslă. Trăind nu doar bucuria lecturii, ci și pe cea a scrierii. A creării și recreării unei lumi pe cărările căreia a pășit brav, cu izbândă.
Scriu aceste rânduri în zi de Rusalii, când misterul este mai puternic, mai intens, și-mi amintesc de o întâmplare care încă-mi mai dă de gândit, încă-mi mai pune întrebări. Stăteam la taină, pe terasă, la Vernești, într-un amurg. Și vorbeam despre „minunea de a fi“, care a și dat titlul unei cărți și pe care mi-am îngăduit să-l împrumut și eu pentru acest medalion aniversar. Pluteau parcă-n aer tainele simpatiei. Și ale credinței. Și ale catharsisului. Căci discutam și despre cărți, despre energia creată și necreată, pozitivă și negativă.
Numai ce-l văd că se ridică de pe scaun, merge într-un colț al terasei, întinde mâna orizontal și ne spune convins, mie și soției: aici este un loc bun. Continuă să pășească și să-și citească intuiția, ori energia, ori impulsurile ființei sale, vorbind ca un căutător de izvoare, dirijat de o nuielușă
fermecată. Aici e un loc bun, aici nu este. Ș.a.m.d.
Sincer să fiu, mai mult m-am amuzat decât am crezut. Până într-o altă seară, mult mai târziu, când soția mi-a adus aminte de întâmplare, după ce a țipat ca de moarte, când m-a văzut că mă prăbușesc în gol. Și când, văzându-mă că mă ridic aproape
nevătămat, deși eram cu piciorul în gips, mi-a reamintit de spusele Înaltpreasfințitului care identificase colțul ăla de terasă ca fiind un loc încărcat de energie negativă. Mă prăbușisem în gol, dar nu mă rănisem rău. Doar mă julisem la piciorul sănătos pe care aterizasem, ca să-l protejez pe cel rupt. Nici acum nu știu ce să cred, dar, la emisiune, l-am auzit din nou vorbind de un anume har care ține de previziune, de revelație. Unei
femei însărcinate i-ar fi prezis că va naște un băiat, care la radiografia medicală de la șase luni părea fată, dar, la nouă luni, s-a născut totuși băiat. Are credința lui, adevărul lui, substanța lui reală, de care nu poți să nu ții cont.
Și mărturisesc că am început să țin cont. Cu atât mai mult cu cât, atunci când ține să-mi transmită ceva, o face astfel încât să te simți destins interior. Să te bucuri de minunea de a fi, de a trăi, de a exista,
de a fi încântat, în fiecare dimineață, de răsăritul soarelui. Căci „doar așa vom înțelege minunea minunilor, venirea noastră în această viață. Așa vom găsi drumul care ne duce la deslușirea tainelor lui Dumnezeu“. Înting în sare și mă uit la soare, spune o vorbă populară. Mă uit și eu în jurul meu, poate ca să învăț mereu că între alb și negru e o infinitate de nuanțe între care încape lumea. Cu toate minunile ei, pe care nu mereu le vedem.
