Când îi aud pe guvernanţi referindu-se la programul lor, am impresia că trăiesc într-o realitate caracterizată de o eternă reîntoarcere. Viaţa asta, aşa cum am trăit-o în toţi aceşti ani postdecembrişti, va trebui să o mai trăiesc o dată şi, poate, încă de multe ori. Şi nu va fi nimic nou în ea, ci aceleaşi vorbe despre pensii şi salarii, despre pensiile speciale sau despre cumulul pensiilor cu salariul la stat. Despre bugetari şi despre cei din privat. Şi lista ar putea continua cu alte idei recurente. Politica dâmboviţeană are forma de clepsidră, ce se răstoarnă iar şi iar, mereu – şi tu odată cu ea, praf al prafului. Iar dacă ne vom uita mai bine, vom da de minerii anilor ’90 şi astăzi, după mai bine de trei decenii. Mineriada este un episod extrem de semnificativ pentru a defini societatea în care am fost nevoiţi să trăim. De peste trei decenii nu s-a schimbat nimic în societatea noastră. Am trăit parcă într-o realitate definită de criogenie. Este ca acum două mii de ani cănd se credea că oamenii trăiesc într-o lume cu totul înşelătoare. Şcoala eleaţilor susţinea că totul este imobil. De fapt, este vorba de o societate decadentă, care presupune o viaţă socială cu prea mulţi oameni inapţi funcţiunilor din viaţa colectivă. Or, într-o societate decadentă numai primul pas e greu; restul vine de la sine. Şi astfel, nu rămâne în joc decât politica de partid, restul e suprimat, şters din conştiinţă. Până şi propria vârstă ne crează probleme. Invitată la o emisiune TV, ministrul Muncii, Raluca Turcan, nu ştia ce vârstă are. Ea a declarat că are 28 de ani, având, de fapt, mai mulţi. Or, când o femeie îşi ascunde vârsta, nu are alt argument cu care să se afirme.

Prin urmare, cu un carnet de partid, fie el liberal sau social-democrat, rezolvi toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Apare astfel un sistem de valori artificial pe care să se sprijine viaţa acestor oameni şi care au un comportament somnambulic, automat, neşovăitor şi cu tupeu. Acest comportament este semnul intrării unei societăţi în decadenţă. Oamenii îşi pierd instinctul social, devenind cu toţii mineri ai solidarităţii umane. În astfel de momente apar salvatorii sociali. Ieri a fost Miron Cozma sau Vadim Tudor. Astăzi este Diana Şoşoacă. Scena este aceeaşi şi actorii joacă acelaşi rol. Ei se înscriu într-o succesiune a simplei dependenţe faţă de ce a fost şi de ce va fi. Este vorba de nişte personaje care nu sunt reprezentative pentru societate, ci pentru o anumită populaţie. O populaţie devenită însă majoritară. Şi astfel, când energia suborganismelor încetează a se subordona energiei totale, atunci se instituie o anarhie care constituie decadenţa de ansamblu. Organismul social intră în decadenţă imediat ce viaţa individuală nu cunoaşte nicio regulă impusă de acest ansambu social. De exemplu, când Moise i-a scos pe evrei din Egipt şi-a dat seama că trebuie să transforme o populaţie într-o societate umană şi a recurs la principiul autorităţii. Moise i-a organizat pe evrei în grupuri de câte zece persoane pentru a-i controla mai bine. Liderul fiecărui grup era membrul unui alt grup de zece persoane şi aşa mai departe. Sistemul se baza pe o definire foarte strictă a obligaţiilor individuale şi pe o delimitare foarte exactă a domeniului de activitate al fiecăruia.

Sigur, nu se mai pune problema unei astfel de autorităţi, acum avem la îndemână şi alte instrumente alături de autoritate – este vorba de sistemul de valori. Dar într-o societate decadentă nu funcţionează niciun astfel de sistem. Într-o societate decadentă, oamenii sunt de la naştere până la moarte în tranşee.

O cât de mică neatenţie în a se orienta, un neînsemnat risc este de ajuns pentru ca incomensurabile forţe din afară să îi alunge din viaţa socială. În absenţa valorilor de solidarizare, mintea omului devine o adunătură aleatorie de noţiuni precum cele din căciula lui Tristan Tzara, iar morala lui nu este decât o defulare, o golire a eului încărcat de frustrări. Mai mult, rezultatul este acela că, în absenţa unei adaptări prin intermediul sistemului de valori al societăţii, oamenii au stări succesive de iritare, agresivitate şi nevroză. Este exact comportamentul Dianei Şoşoacă. Apoi, într-o societate decadentă, politicienii îşi schimbă partidele cum ne schimbăm noi cămăşile. De aceea, atunci când un politician trece de la un partid la altul, nu-l mai acuzăm de trădare şi spunem că ştie să se orienteze. Ce lucru anume trădează un politician care pleacă de la social-democraţi la liberali? Cel mult încalcă o solidaritate de grup şi de interese. Dar părăseşte el o idee şi adoptă o alta? Renunţă la un sistem de gândire politică şi trece la altul? Întrebările acestea sunt prea grave şi răspunsul e mult mai simplu. Într-o societate decadentă, nimeni nu trădează pe nimeni, nimeni nu are nimic de trădat, toţi se orientează pentru o mai bună adaptare la realităţile zilei.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio