Niciodată nu m-am simţit atât de legat de ceilalţi oameni ca în vremurile actuale. Anii aceştia sunt cei mai preţioşi pentru mine, căci în timpul lor sufăr împreună cu toţi semenii. Am lăcrimat la moartea unor prieteni dragi din cauza Covid şi am învăţat să-i cunosc şi să-i înţeleg mai bine pe oameni. Aşa că evenimentele provocate de pandemia sanitară s-au întipărit puternic în amintirea mea. Iar dacă în vremuri liniştite fiecare avem drumul nostru în viaţă, în timp de criză, oricare ar fi aceasta, ce pare important pentru viaţa personală trece în umbră şi ies în evidenţă problemele sociale. În ultimii ani, aşadar, am resimţit deopotrivă cu toţi cunoscuţii şi necunoscuţii mei aceleaşi temeri existenţiale. Numai că totul este nou şi de neînţeles: izolarea la domiciliu, carantină, distanţă fizică, mască pe faţă etc. Ştirile aduc numai tristeţe şi moarte. Aşa că este cu neputinţă să înţelegi ceva, nu-ţi mai rămâne decât să ai încredere în specialişti şi să te vaccinezi. 

Pe de altă parte, după o anumită perioadă de pandemie, oamenii s-au obişnuit cu tot felul de greutăţi şi viaţa a căpătat contururi precise. Însă, din păcate, într-o eventuală cronologie a evenimentelor din acest timp, poţi cita nenumărate „isprăvi” politice, atenţia noastră abătându-se astfel de la pericolul ce-l reprezită pandemia. Prin urmare, sub înrâurirea acestor evenimente politice, se deformează fără voia noastră relaţiile dintre oameni. Mă gândesc chiar la situaţia mea în legătură cu anumite cunoştinţe dragi. Sunt oameni care au impresia că-şi aleg ei drumul în viaţă, dar nu e decât o iluzie: mergem înainte ascultând de comandamentele timpurilor noastre. Şi aceste comandamente ne impun să o luăm ba la stânga, ba la dreapta, înainte, înapoi. 

Aşa că eu consider că pe timp de pandemie sanitară oamenii ar trebui să dea dovadă de maturitate şi să respecte ceea ce ne spun specialişti în materie de medicină. Nu să ne bulucim toţi pe litoral sau să participăm inconştienţi la nunţi, botezuri, înmormântări. Sau la congrese şi conferinţe politice. Şi, din cauza acestui comportament iresponsabil, coronavirusul a devenit cu adevărat un inamic invizibil. De acest lucru nu-ţi dai seama dacă priveşti realitatea de afară prin fereastra vreunui birou sau instalat confortabil în fotoliile moi din saloanele puterii politice. Îţi dai seama numai dacă ieşi şi stai de vorbă cu oamenii. În stradă afli cu adevărat cât de responsabilă este societatea noastră şi cât este ea de umană. 

În ultimii ani, aşadar, am stat de vorbă cu mulţi prieteni şi necunoscuţi, am mers prin mai multe localităţi ale ţării, am fost chiar şi prin spitale, mi-au murit prieteni şi colegi de serviciu, am văzut dezastrul de la faţa locului şi s-ar zice că sunt pregătit pentru orice, în ciuda faptului că uneori mă cuprinde disperarea. Şi eu, ca toţi ceilalţi, sunt foarte îngrijorat. Dar mulţi conaţionali nu au nicio treabă şi îşi văd de viaţă mai departe de parcă nimic nu se întâmplă în jurul lor. Aşa că e plină de adevăr zicala că sufletul altuia e întotdeauna un mister. S-ar putea răspunde oare la întrebarea ce este omul? 

Omul poate să cadă destul de jos, dar poate să se şi ridice la o înălţime atât de mare încât să nu poţi să găseşti cuvinte ca să-i povesteşti fapta. Şi, totodată, nu cred că avea dreptate poetul Puşkin când spunea că minciuna care te înalţă e mai bună decât adevărul care te înjoseşte. Căci pentru mine nicio minciună nu te poate înălţa, chiar dacă şi eu am recurs la ea când eram copil. Atunci am înţeles că adevărul care te poate înjosi este mult mai important decât toate laudele din lume, care te pot înălţa pe bază de minciună. Or, nu poţi minţi poporul cu statistici false despre cei decedaţi din cauza Covid-19. Nu se rezolvă nimic cu minciuna, ba chiar înrăutăţeşti situaţia care este deja deosebit de gravă. 

Distribuie pe Facebook