A trecut ziua ta de naştere. Ai fost sărbătorit, preţuit; au curs superlativele absolute. Se vor stinge toate până în 15 iunie, când ai plecat în Eternitate. Şi atunci vei fi comemorat şi peste patu-ţi împletit „din tinere ramuri” vei auzi iarăşi superlativele care te vor troieni… După care se cască, de obicei, un „adânc asemene/ Uitării celei oarbe”…

Te-am întâlnit prima oară în acea şcoală de cartier, unde mergeam cu picioarele goale (seara, pline de motorină de pe podeaua clasei). Eram noi, elevii, încurcaţi. Profesoara, uimită că nu înţelegeam poezia aceea – „Împărat şi proletar” – ne-o „traducea”. La „Spuneţi-mi ce-i dreptatea?”… „Religia – o frază de dânşii inventată”… „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste/ Voi ce din munca voastră abia puteţi trăi”… – profesoara se oprea şi parcă o aud: „Autorul zugrăveşte soarta clasei muncitoare”. Era prin anii ’50. Ne-am cunoscut mai bine la facultatea unde eşti de-a pururi patronul literelor şi, pe la sfârşitul anilor ’60, când am absolvit-o, mi-ai spus: „Acum, că aţi citit destule despre mine, puteţi să-mi spuneţi voi, filologii, ca unui prieten: Mihai! Am stat atâta timp împreună!”

Profesorului G.C. Nicolescu i-a revenit îndatorirea să ne deschidă nouă, studenţilor, poarta Eminescului. Atât era de pătruns, de emoţionat, de rolul său, că s-a învârtit ceva cursuri până ne-a deschis-o pe deplin. O comoară – şi pentru el – greu de gestionat! La lucrarea scrisă – ce succes pentru copilul crescut fără bibliotecă! – am luat nota care m-a scutit de examenul oral.

Erau (încă) anii când „Istoria literaturii române”, de Călinescu, se citea greu, cu o încuviinţare şi numai la sala de lectură a secţiei speciale. A venit experienţa Călinescu. Sosea în amfiteatrul de la parter, însoţit de Ivaşcu şi de Novicov. Pe primul rând, Chiţimia şi colegi de la Institutul condus de Călinescu. Amfiteatrul era plin ochi; se şedea şi pe podea, în faţa catedrei. Călinescu ţinea în mână nişte fişe şi declama pur şi simplu cursul despre Eminescu: trecea de la impetuozitate la reverie, întreba, răspundea, ne purta prin constelaţia eminesciană ca pe un covor fermecat. De fiecare dată, ora trecea foarte repede, spre nemulţumirea noastră; nu am fi vrut să se termine niciodată. La ultima oră, prin martie 1965, marcat de boală, a suferit în faţa noastră o hemoragie. O ignora, deşi cămaşa se înroşise….

Minunata noastră facultate ne-a lăsat o moştenire pe care nu o putem termina niciodată: reflexul lecturii. Aşa cum gazetăria, începută în 1965, ne-a dat reflexul de a fi informaţi, la zi.

Am adâncit cunoştinţa/prietenia cu Mihai, ajutat de Călinescu, Maiorescu, Lovinescu, Edgar Papu, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Petru Creţia, Ţuţea, Noica, Cioran şi atâţia alţii, deveniţi eminescologi. De la toţi, Mihai, mai ales după ce sub umbrela „reconsiderărilor literare” (când huligani ai literelor, fără operă, au început să arunce cu pietre în tine), am învăţat chiar şi despre superlativele unora care le folosesc grosier, pentru că nu ţi-au înţeles, de fapt, fibra ta de geniu. Ţi se potrivesc, în schimb, referiri nemuritoare: „român absolut” (Ţuţea); „expresia integrală a sufletului românesc” (Lovinescu); „omul deplin al culturii româneşti” (Noica); „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit” (Cioran). Se întreba Cioran: „Cum oare a fost posibilă o apariţie ca a lui într-o ţară aşa de nevertebrată ca a noastră?”… Iar Eliade îţi aduce, Mihai, un suprem omagiu: „Cât timp va exista undeva, prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc este salvată!” Aşa cum salvată este – zicem noi – şi de ceilalţi doi nemuritori: geniul sculpturii – Brâncuşi – şi geniul muzicii – Enescu, trioul de aur al culturii româneşti în lume.

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio