Mi se întâmplă și mie, probabil și multora dintre dumneavoastră. Numai celor tineri nu, fiindcă ei nu cred că vor ajunge la vârsta a treia, vor rămâne mereu viguroși, sănătoși, optimști etc. Zic, mi se întâmplă, câteodată, pe la amiază, să mă ia așa o sfârșeală, să simt un gol în suflet, uneori chiar și-n stomac, să-mi dea târcoale gânduri negre, tot mai negre. Un fel de „demon al amiezii”, cum își intitulează cartea Andrew Solomon, care izbutește să realizeze o adevărată „anatomie a depresiei”.

Ei, bine, „diavolul” ăsta nu vine să mă dea doar pe mine cu capul de toți pereții – că nu-l las, mă apăr, sunt în gardă – ci pe foarte multă lume a noului secol XXI. Statisticile spun că unul din trei francezi și unul din cinci americani suferă de depresie, că au stări de anxietate, de panică. Dacă-i adevărat tot ce spun statisticile, după bolile cardiovasculare și cancer, depresia este cel mai mare ucigaș. Iar sinuciderile fac realmente ravagii în rândul semenilor noștri, dezamăgiți că nu găsesc un rost vieții, că au rămas singuri, n-au din ce trăi, n-au prieteni, n-au un viitor, n-au, n-au, n-au…

Ce-i de făcut? Păi, răspunsul, ca de obicei, nu-i deloc simplu. Săpând și eu ca alți jurnaliști la rădăcina depresiei, anxietății – că sunt două afecțiuni înrudite – aflu că vina depresiei o poartă serotonina. Da, serotonina asta care este responsabilă cu fericirea în corpul nostru. Produce creierul serotonină, te simți foarte bine, îți vine să cânți, să dansezi, să iei în brațe pe toată lumea. Produce mai puțină, ai parte de o tulburare maniaco-depresivă, o boală a creierului, o disfuncție a lui și-ți vine să te arunci în fața trenului, ori de la etaj. Dar nu, nu trebuie s-o faci, fiindcă medicina a descoperit ISRS, adică Inhibitorii Selectivi ai Recaptării Serotoninei, pe care companiile farmaceutice i-au comercializat pe piață sub formă de antidepresive (Prozac, Zoloft, Paxil etc.). Care antidepresive îți repară chimia creierului. Sigur, pe bani, cum altminteri?

Da, da, numai că medicii sunt niște oameni mai neastâmpărați, mai curioși, dornici să afle mereu mai multe nu doar despre depresie, ci și despre antidoturile care i se pot administra suferindului. Așa au descoperit, mai nou, cum scrie cea mai serioasă revistă medicală din Anglia (BMJ), că depresia este mai degrabă rezultatul unei sărăciri a reţelei neurale, decât o deficienţă de serotonină. Nu intru în detalii, nu sunt medic, psihoterapeut nici atât, dar, ca jurnalist, nu pot să nu fiu de acord cu doi colegi, unul trăind în Londra, altul la New York și Londra, respectiv Johann Hari și Andrew Solomon. Amândoi au suferit de depresie și s-au vindecat, amândoi au călătorit zeci de mii de kilometri ca să investigheze și să afle cauzele reale care provoacă depresia și anxietatea, ajungând la concluzia că răspunzătoare de suferința noastră nu este nici serotonina, nici reducerea legăturilor neuronale, nici altceva, ci faptul că nu reușim să ne integrăm pe deplin în mediul (social, natural) în care trăim. Nu reușim să ne desprindem de traume ale trecutului, nu facem față problemelor cruciale ale existenței într-o lume debusolată ea înăși, trăim insecuritatea stresantă a prezentului și viitorului.

În consecință, soluțiile – suprinzătoare și totuși nu! – ar fi să ne reconectăm la lumea naturală, la valorile importante și la oameni purtători de valoare, să încercăm să ne bucurăm de tot ce facem în viață, chiar și de muncă, să conștientizăm cauzele care ne pun la pământ cu moralul.

Sigur, hemoragia de tristețe nu poate fi oprită dintr-odată, dar să încercăm, împreună cu psihoterapeutul, să răspundem la întrebări pe care nu ni le-am pus, să aflăm cauzele stării noastre de rău, de suferință, să trăim emoțional și rațional doar cu ce ne face bine, nu ne trimite în zona negativului, urii, invidiei.

Dacă vreți mai gazetărește, să încercăm să luăm zilnic o doză de fericire, ba chiar de suprafericire, deschizând cu drag ușa oricărei bucurii, oricărei clipe senine. Avem, cum spuneam, cu toții clipe de neliniște, de tristețe, de amărăciune, de teamă. Tineri fiind, nu ne merg toate din plin, iar ajunși la vârsta a treia ne confruntăm cu șubrezeniile trupului, cu singurătatea, cu indiferența unora pe care-i credeam apropiați. Depresia bătrâneții este starea celui care crede că a spus tot ce credea că are de spus. Ei bine, mereu mai avem ceva de spus, de făcut, mereu trebuie să facem ceva, pentru că, așa cum spunea Noica, moartea trebuie să te afle la treabă, să te găsească în picioare, să faci ce ai făcut mereu. Lucru la fel de valabil când îți dă ocol depresia, anxietatea, acea stare de rău că-ți vine să-ți pui capăt zilelor, să te prăbușești în străfundul propriei tale suferințe, că devii prizionierul propriei tale suferințe. Dacă suferința noastră este năpraznică, voința noastră de a nu ne lăsa copleșiți trebuie să fie și mai năpraznică! Chiar dacă ar fi să murim – la urma urmei cu o moarte suntem toți datori – să murim în picioare. Cât ne mai țin!

Distribuie pe Facebook