Trăim spasmodic! Iubindu-ne, urându-ne, sfâşiindu-ne. De unde atâta ură? Păi, din trecut şi din prezent, că nu doar din viitor. Ce avem de împărţit? Puterea, în primul rând, apoi, proprietatea, care a devenit sfânta sfintelor, în fine, dragostea. Care nu este nici ea mereu reciprocă. Iubesc eu, dar nu şi el sau ea, nu împărtăşim bucuria cu aceeaşi unitate de măsură.

Luând pulsul acestei stări de spirit, care nu mă încearcă doar pe mine, simt mai mult ca oricând nevoia de prieteni. Mă uit în jur. Nu-i văd, sau mai bine zis nu-i mai văd. S-au tot rărit, au plecat în lumea de dincolo, de unde nu mai comunică în niciun chip. Cei care încă au mai rămas vieţuiesc nu fără sincope, urcând muntele vieţii. Dar, acolo sus, respiră şi mai greu, oxigenul este tot mai rar, rănile şi cicatricile, în loc să se închidă, sângerează.

Şi totuşi, am avut prieteni. Şi mai am! Uciderea unei prietenii este mai mult decât o crimă. Este un paricid. Fără prieteni te simţi ca un orfan. De ce azi am ucis în bună măsură instituţia prieteniei? În ţara asta a noastră pe care declarăm că o iubim. Cine a ucis-o? Interesul. Infidelitatea. Averea. Caracterul. Neglijenţa. Indiferenţa. Minciuna. Lipsa de educaţie. Sau toate astea la un loc şi altele care nu mai încap aici? Pentru proşti, prietenia este o utopie, dar inocenţa nu-i prostie, ci mai degrabă energia din care se hrăneşte prietenia. S-a dus inocenţa noastră, am sacrificat-o pe altarul interesului?

Mă ia la rost zilele trecute un prieten că nu-i urmăresc creaţiile pe calculator. Nici mesajele. Unele, foarte importante, zice el. Ba chiar magnifice. Aşa o fi, nu zic nu, dar prietenia mea cu el nu s-a legat nici pe mail, nici pe facebook ori pe whatsapp, ci stând în aceeaşi bancă, împărţind puţina mâncare a anilor şaizeci, ba chiar şi metaforele pe care le dibuiam căznit în creaţiile noastre, că era vorba de poezie ori jurnalism. Am făcut împreună câte o coaptă sub clar de lună, adică porumb crud fript pe jar, am bătut potecile de la o casă părintească la alta, să ne cunoaştem părinţii, că erau ei ţărani ori preoţi, am sorbit împreună din paharul înţelepciunii oferit de profesorul Rizescu, un Socrate al Curţii Regale. Ne-am căutat şi ne-am ajutat la bine şi la rău, la nuntă şi la moarte, ne-am adăpostit sub acelaşi acoperiş când a venit noaptea sau furtuna. Ne contram cu o sinceritate dezarmantă şi ne împăcam deseori cu lacrimi în ochi…

Iată-mă acum lăcrimând în scris pe ruinele unei prietenii. Cine a săpat la temelia acestei instituţii, când prietenii ne sunt puţini, tot mai puţini? Nu mai avem răbdarea să-l ascultăm şi pe celălalt? Ni se pare că avem doar noi dreptate? Care dintre noi? Contează, la urma urmei? Dacă e să dau crezare poetului „Cântării Cântărilor”, care spune că „rana pe care ţi-o lasă un prieten poate fi un semn de fidelitate”, atunci e bine. Parcă aud fâlfâitul unor aripi de înger care vin să risipească tot ce s-a adunat amar în cugetul şi-n sufletul nostru. Şi parcă-l aud şi pe nea Ionică Focşa, actorul, citându-l pe Radu Beligan: „M-am hotărât să nu mă mai cert cu prietenii, fiindcă nu prea mai am timp să mă împac cu ei”. Ce decizie înţeleaptă! Mă întreb dacă n-ar trebui să gândim toţi aşa nu referindu-ne doar la prieteni, ci şi la colegi, vecini, conjudeţeni, români într-un cuvânt. Să procedăm astfel încât să renască instituţia prieteniei! Poate, astfel, renaşte şi România. Odată cu titlul cucerit de Simona, cu numirea lui Geoană adjunct la NATO. Care prieten al României vine la rând fluturând lamura succesului?

Salut, prieteni! Din păcate, sunteţi tot mai puţini.

Distribuie pe Facebook