Şcoala online a devenit ceva obişnuit pentru majoritatea elevilor noştri, dar întrebarea-cheie este dacă a venit şi cu ceva bun întru educarea lor. Răspunsul este acesta: pentru un tânăr care a crescut în faţa unui calculator ca un copil cuminte problemele vor apărea inevitabil mai târziu. Timpul petrecut de unul singur nu l-a învăţat să gândească şi să-şi gestioneze cum trebuie propriile experienţe. Iar ceea ce este exterior în copilărie devine interior la vârsta adultă. Or, prea mult timp petrecut în faţa unui calculator nu este propice unei pregătiri normale pentru viaţă. De aceea copilăria este colectivă, nu singulară. Colectivă şi universală.

Şi de aici decurge necesitatea de a merge la şcoală, întrucât socializarea şi comunicarea sunt determinante pentru dezvoltarea personală a copiilor noştri. În absenţa unei socializări primare şi secundare ne paşte pericolul depresiilor şi atacurilor de panică, autovătămărilor şi chiar a suicidului. Şi astfel, faptul sufletesc de încredere şi solidaritate rămâne o simplă utopie pentru copii. Totodată, copiii trebuie să fie informaţi într-un mod adecvat despre ce se întâmplă, să rămână în contact permanent cu colegii şi cu dascălii lor. Iar aceşti dascăli să le permită să rămână copii, nu să-i facă parteneri de discuţii despre pandemia de Covid-19 sau despre alte probleme cu care se confruntă societatea.

Pe de altă parte, aş continua ideea spunând că şcoala online a fost din nou cauza unui conflict politic. Abordarea politică a acestei forme de educare este o meteahnă de care nu cred că vom scăpa vreodată. Dacă ministrul Sănătăţii, Vlad Voiculescu, nu a fost de acord cu redeschiderea şcolilor începând cu semestrul al II-lea, prim-ministrul Florin Cîţu a pledat pentru redeschidere. Aşa a apărunt un nou conflict politic. Problema a fost rezolvată însă de preşedintele Klaus Iohannis, care s-a situat de partea premierului. Aşadar, aceşti politicieni încearcă experienţe şcolare fără ajutorul eprubetelor şi fără prudentele măsurători ale hârtiei de turnesol. Ei nu se gândesc în mod obiectiv la învăţământul nostru, ci la interesele lor personale sau de grup. Şi astfel, am ajuns, vorba lui Petre Ţuţea, să avem o şcoală curioasă în care profesorii dau examene, dar nu la disciplina la care s-au pregătit, ci la a interacţiona cât mai bine cu factorul politic, pe un fond de interese reciproce. Dacă vaste programe şcolare aruncă în fiecare an mii şi mii de tineri nepregătiţi pentru viaţă – expresie a analfabetismului funcţional – şcoala de mult a uitat că are şi îndatorirea să redea societăţii oameni cu fiinţă morală desăvârşită. Domnul Trandafir a fost înlocuit cu Dinu Păturică. De aici dezechilibrul din sufletul nostru, de aici adevărata tragedie morală în care ne găsim cu toţii.

Prin urmare, mai-marii învăţământului nostru sunt prea încătuşaţi de interesele vieţii zilnice pentru a se mai interesa şi de fiinţa morală a generaţiei care îi urmează. În felul acesta, şcoala este sufocată, strangulată de câţiva indivizi care au ajus, pe criterii exclusiv politice, în poziţia de a o conduce. Şi, aşa cum doresc unii şefi din învăţământ, anume ca şcoala online să fie pentru totdeauna, nu va mai trece mult timp până când la grădiniţe, de exemplu, vor fi prezente computere alături de oliţele obligatorii.

În situaţia aceasta, profesorii nu au nicio vină, pentru că, prost plătiţi cum sunt, nu le mai cere nimeni să dea dovadă de profesionalism, ci obligaţia lor este să execute ordinele şefilor.

Poate pe cititorul acestor rânduri îl miră tonul aprins folosit aici, atât de deosebit de liniştea şi măsura ce mă silesc să le păstrez în scrisul meu de toate zilele. Dar nu trebuie să se înţeleagă că mă erijez în justiţiar didactic şi nu voi condamna pe nimeni în mod direct pentru starea jalnică în care se găseşte astăzi învăţământul nostru. Nu voi proceda ca Demostene care şi-a răpus adversarul strigându-i în faţa mulţimi: fecior de rob şi de prostituată, ai uitat când măturai clasele din Elpias? Nu voi proceda în felul acesta, dar atâta timp cât vor exista astfel de metehne, voi continua să scriu despre ele şi despre oamenii care nu au habar ce înseamnă educaţia. Şefii din învăţământ trebuie să-i aprecieze şi să-i respecte pe dascăli şi pe copii, căci există mult mai multă substanţă în relaţiile din lumea şcolii decât putem noi să înţelegem cu toate pedagogiile noastre moderne.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio