S-a iscat ceva tevatură (on line) pe seama editorialului despre dl Goe care a ajuns să dea bacul. Săgeţile din comentarii erau îndreptate spre sistemul nostru de învăţământ, mereu reformat, dar tot mai ineficient, pe măsură ce fiecare ministru are ambiţia să taie nodul gordian. Îl taie, dar apoi îl înnoadă şi mai prost. Vai de şcoala noastră!…
Nu mai insist, că-i degeaba. Nu ştiu cât este grandomanie şi cât este prostie în capul celor puşi aici, dar, să recunoaştem, dl Goe, sau, dacă vreţi, spiritul lui, este mai prezent astăzi decât pe vremea lui Caragiale. Şi nu doar la minister, ci şi la „centrul de comandă” al ţării. Ca să nu zic doar al judeţului! Recitind schiţa maestrului, refacem în minte chipul corupt al învăţământului de altădată, dar dacă ne uităm la ce s-a întâmplat cu moţiunea de cenzură depusă de opoziţie, miercuri, avem chipul real şi dezbinat al ţării, aşa cum se prezintă el în anul Centenarului Unirii. Adică, la împlinirea a o sută de ani de la Unire, suntem mai plini de ură ca oricând, aproape în pragul războiului civil. Doamne fereşte de un război pe bune, că atunci chiar nu ştiu ce ar trebui făcut ca să ne salvăm pielea!
Cum ar trebui să procedăm, la o adică? Păi, să luăm exemplul Brătianului de statură olimpiană, Ionel, cum era el apelat ca să nu fie confundat cu tatăl său, Ion, care realizase Independenţa, la 1877. Iată cum a procedat el, ca prim-ministru, la ceasul când, în campania din 1916, se pierduse în bună măsură războiul, cea mai mare parte din ţară era ocupată, iar regele şi guvernul se retrăseseră la Iaşi. Ca şi acum, şi atunci luptele politice şi diplomatice erau la fel de încinse. Ionel Brătianu a înţeles că el, care începuse războiul, nu poate încheia şi pacea cu care îl soma Makensen. A dovedit că are înţelepciunea necesară unui şef de ţară, a lăsat deoparte orgoliul de premier şi a demisionat. Dar nu înainte de a face o înţelegere cu generalul Averescu, dovedind astfel că-i pasă de ce se întâmplă în continuare cu armata şi cu ţara. L-a invitat la o discuţie pe general şi au căzut de acord că din cele trei soluţii – reluarea ostilităţilor, începerea tratativelor de pace sau tergiversarea – aceasta din urmă era alternativa cea mai bună.
Aparent, Brătianu, liberal, se spălase pe mâini de răspundere, putea să-şi vadă de treabă din opoziţie. Dar, patriot până în străfundul inimii, veghea din culise evenimentele şi făcea, una după alta, mutări de maestru. Când a văzut că noul premier nu mai are argumente să amâne semnarea tratatului de pace, i-a sugerat acestuia să-i ceară o audienţă Kaizerului, ştiut fiind că rareori se aprobă aşa ceva. Când nici figura asta n-a mai ţinut, l-a îndemnat pe rege să schimbe guvernul şi să-l numească prim-ministru pe Alexandru Marghiloman, conservator, cunoscut filogerman. Ceea ce regele a şi făcut.
Iată un foarte bun exemplu de solidaritate naţională, pe care tânărul nostru Goe l-ar fi putut scrie ca să ia examenul cu brio la bac.
Nu ştiu dacă a făcut-o, dar aceasta poate fi o remarcabilă pildă de „bună pace” între oamenii politici când e vorba de interesele ţării. Cu inteligenţa lui, cu îndrăzneală şi prudenţă, marele om de stat domina, din umbră, scena naţională, salvând nu doar armata, ci şi ţara. Până la urmă, Marghiloman a fost nevoit să semneze tratatul de pace, neratificat de Parlament, dar a făcut-o prea târziu pentru a fi total în avantajul Germaniei. A fost un sacrificiu făcut de omul politic, şi el un patriot, iar Brătianu i-a îndemnat pe liberali să-i fie recunoscători lui Marghiloman pentru „marile sacrificii pe care le-a adus Coroanei şi ţării. Va fi calomniat, ofensat, batjocorit, dar trebuie să se ştie că acest om a salvat Coroana şi Moldova şi că acest lucru primează”.
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Îl vedem astăzi pe dl Iohannis capabil de un asemenea gest, ca să nu vorbesc de Orban, de Raluca Turcan, de Kovesi ori de mai ştiu eu cine? Şi acest cineva poate fi şi Dragnea, şi Ponta, şi chiar Viorica Dăncilă. Sau ar fi aceştia în stare de un alt gest de solidaritate săvârşit de generalul Văitoianu, care a luat asupra lui semnarea tratatului cu Germania, la 28 iunie, pentru a-l scuti pe Brătianu de o pierdere de prestigiu? Cu toţii, şi Marghiloman, şi Văitoianu, şi Averescu au dat un remarcabil exemplu de solidaritate naţională acceptând să semneze ei tratatele ingrate, numai pentru a păstra chipul demn al ţării. Iar acest chip era atunci chipul strălucitului om politic, al argeşeanului născut la Florica, Ionel Brătianu.
…Cei care răspundeţi astăzi de destinele ţării, mergeţi la „Florica” de luaţi lumină, că aveţi de la cine! În cazul în care chiar vă iubiţi ţara! Cum declaraţi cu emfază la ceas de Centenar! Poate vă mai înţelepţiţi.
Apropo! La protestul din faţa Parlamentului, miercuri, un tânăr se tot înghesuia să intre în clădirea unde se votează legile, sub pretextul că vrea să-şi apere ţara. Jandarmul din faţa lui i-a replicat simplu: „Dacă vrei să aperi ţara, de ce nu te înrolezi în armată?”. Chiar aşa!
