Se întâmplă la fel în fiecare an. De pe la jumătatea lunii octombrie până la Crăciun și Anul Nou numărul de consultații la cabinetele din policlinici scade din zi în zi mai mult. Dacă nu e vorba de mari urgențe, românii ori se tratează după ureche, ori amână la nesfârșit să fie văzuți de specialiști avizați. La fel procedează și țăranii, și orășenii.
Motivele sunt multe: au de cules porumbul, merele, prunele și strugurii, de făcut țuica și vinul, de pus murături în borcane și varză la butoaie. Apoi vin Sfinții Andrei, Mihail, Gavriil și Nicolae, Ignatul cu tăierea porcilor, Crăciunul, Sfântul Ștefan, Revelionul, Sfântul Vasile și Sfântul Ion. După care urmează vreo zece zile de mahmureală și afirmația unanimă: „Să nu mai văd cârnați, sarmale, jumări și salată de boeuf”.
În prima parte a lui ianuarie încep nebunia și buluceala tipic mioritice pe la ușile cabinetelor. La cozile precum la carne pe vremuri, pacienții se ceartă între ei, se îmbrâncesc și își aruncă priviri dușmănoase. Sistemul informațional ba merge, ba nu merge, după ani de zile de când s-a introdus mulți habar nu au ce PIN au cardurile lor, unul și-a uitat acasă actul de identitate, altul rețetele de la consultațiile anterioare. Auzi adeseori: „Păi, nu mă știți, că am fost și acum câteva luni pe aici?” Parcă nimeni nu realizează că oricare medic are anual mii de consultații și niciunul nu e dotat cu memorie de elefant ca să rețină ce medicamente a prescris.
Când în urmă cu trei decenii am devenit prin concurs medic secundar, am ales să devin dermatolog și la sfatul unui confrate mai vârstnic: „Dermatologia este cumplit de grea ca specialitate, dar vei avea o viață mai comodă; nu prea are urgențe și boli de care se poate muri, gărzile sunt ușoare, iar pacienți sunt cu duiumul”. A avut dreptate. De-a lungul anilor, în policlinica în care lucrez am avut mereu cel mai mare număr de consultații față de celelalte specialități. Apoi, am satisfacții profesionale ca terapeut ale unor boli inestetice, sâcâitoare, rebele, recidivante și uneori imprevizibile ca evoluție spre deces. Ce satisfacție mai mare poți avea decât auzindu-i pe unii foști pacienți spunându-ți, cu lacrimi în ochi: „M-ați salvat de la moarte! Nu am să vă uit toată viața!”
