Cu ceva vreme în urmă, profitând de câteva zile de concediu, am luat drumul Moldovei. Fusesem pe la Iaşi şi la Câmpulung Moldovenesc pe vremea adolescenţei, dar niciodată pe la celebrele mănăstiri bucovinene şi nemţene. Surpriza a fost mare, în condiţiile în care mă aşteptam să văd sărăcia Moldovei, aşa cum se tot vehiculează. Comparând cu Argeşul, pot spune cu mâna pe inimă că moldovenii ne pot oferi destule lecţii, mai ales când vine vorba despre turism şi tot ce ţine de el.
Un mic tur al Moldovei
Cam 2.000 de kilometri. Atât a fost traseul ales şi parcurs în şapte zile cu maşina. Am plecat din Piteşti miercuri de dimineaţă, am trecut pe centura Bucureştiului şi am oprit puţin la Buzău, la o cunoştinţă, am ajuns seara la Iaşi şi aici am stat două nopţi. Apoi am luat drumul Sucevei şi am poposit în Câmpulung Moldovenesc, după care am coborât la Târgu Neamţ, am continuat spre Piatra Neamţ, am trecut munţii de la Bicaz la Gheorgheni, după care am înoptat la Braşov. Am mai poposit apoi în Ploieşti, după ce am bătut Valea Prahovei.
Mănăstiri, mănăstiri…
Argeşul se mândreşte pe bună dreptate cu Mănăstirea Curtea de Argeş şi cu alte câteva lăcaşuri de cult aparte, aşa cum sunt cele rupestre de la Corbi şi de la Cetăţeni. Dar şi Moldova are perlele ei. Şi încă ce perle! Părţi ale patrimoniului cultural mondial şi, mai ales, părţi din istoria ţării. Începând cu mănăstirea „Trei Ierarhi” şi Catedrala Mitropoliei din Iaşi, unde oamenii stau mereu la coadă la moaştele Sfintei Parascheva, continuând cu bijuteriile Bucovinei numite Putna – „Ierusalimul românesc” (unde îşi doarme somnul de veci Ştefan cel Mare – devenit între timp şi sfânt şi de al cărui nume te loveşti la tot pasul în orice localitate), Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Voroneţ („Capela Sixtină a Estului”), Arbore, ajungând la minunile Neamţului (mănăstirile Neamţ, Văratec – unde mulţi credincioşi îşi sfinţeau maşinile, să le meargă bine), Agapia, Secu, Sihăstria… Toate bine păstrate, cu asfalt până la intrare, destule dintre ele în reabilitare. Legăturile rutiere dintre aceste mănăstiri sunt foarte bune, aşa cum în Argeş nu am văzut multe drumuri. Nu mai spunem că accesul în unele locaşuri de cult din Argeş (cum este la Cetăţeni, la mănăstirea Negru Vodă – „Meteora României”) este anevoios. Am fost la Meteorele din Grecia şi pot spune că accesul este facil, bazat tocmai pe artere bune de comunicaţie rutieră, că doar e vorba despre turism… religios. Spre Putna, în comuna Vicovul de Sus, am dat peste vreo trei fabrici de încălţăminte la rând (una dintre ele are magazin şi la Piteşti), dar şi peste un adevărat cartier de vile asemeni Platoului Soarelui din municipiul reşedinţă de judeţ al Argeşului, semn că… are balta peşte!
Iaşiul îşi preţuieşte cultura
Palatul Culturii din Iaşi merită să fie văzut. Aici sunt mai multe muzee unde poţi vedea aspecte din istoria Moldovei, tablouri ale unor artişti celebri precum Tonitza, dar şi o fascinantă galerie a tehnicii (de la primele aparate de fotografiat până la vechi instrumente de redat sunetul sau chiar calculatoare româneşti vechi). Avem şi noi Muzeul Judeţean din Piteşti, desigur, avem şi Galerie de Artă. La acest capitol putem spune că suntem chit. Doar clădirea Palatului Culturii, construită între începutul anilor 1900 şi anul 1926, este mai impozantă. Pe centru am văzut corturi multe, ca la „Toamna piteşteană”, iar în Parcul Copou am admirat bustul şi teiul lui Eminescu la care veneau pâlcuri-pâlcuri în pelerinaj copii şi profesori, aşa cum am văzut şi la mănăstiri. De ani buni se vorbeşte în Piteşti despre o „rotondă a personalităţilor”, adică o zonă într-un parc în care să fie busturile unor personalităţi locale, dar proiectul a amorţit din cauza lipsei fondurilor: busturi ale unor mari personalităţi precum Armand Călinescu sau Nicolae Dobrin zac pe holurile Centrului Cultural Piteşti. În Parcul Copou, rotonda e reală, iar cifrele înscrise pe soclurile busturilor lui Mihai Eminescu şi al Veronicăi Micle (născuţi amândoi în 1850, morţi amândoi în 1889, la câteva luni distanţă) spun, parcă, povestea celei mai cunoscute idile din istoria culturii româneşti.
Transrarău vs. Transfăgărăşan
Cum spuneam, drumurile sunt ca în palmă în cele mai multe zone din nordul Moldovei. Pe margini, şanţurile sunt îngrijite (nu ca la noi!). Casele strălucesc, iar în anumite zone se vede că gospodarii trăiesc din turism. Peste tot sunt pensiuni şi hoteluri care mai de care mai atractive. După o noapte petrecută în Câmpulung Moldovenesc, am urcat dis-de-dimineaţă pe Transrarău, pe vârful Rarău. Drumul – şerpuit printre brazi semeţi, pinteni golaşi de munte pe alocuri şi arareori foioase – duce până pe vârful Rarău unde se văd semeţe Pietrele Doamnei. Imediat mi-au zburat gândurile la Transfăgărăşan: fără tăgadă, mult mai spectaculos; fără îndoială, mult mai falnic; dar mai zgâriat de gropile lăsate de nepăsare şi de camioanele grele încărcate cu lemne. E mai mereu reparat, dar oare cât ţine asfaltul nou sub asaltul tonelor de vehicule lacome de buşteni?
Cetatea Neamţ vs. Poenari şi Oratea
În Târgu Neamţ am stat încă o noapte. Nu puteam rata ocazia de a vizita Cetatea Neamţului, cea care şi-a deschis porţile de bună voie doar în faţa lui Mihai Viteazul şi a nimănui altcuiva. Cetatea a fost restaurată, aşa cum s-a întâmplat şi cu castrul roman de la Jidova şi cu mult mai mica fortificaţie a lui Vlad Ţepeş de la Poenari. Aşa cum nu s-a întâmplat cu cetatea Oratea de la Podul Dâmboviţei. Chiar şi aşa, unii localnici sunt nemulţumiţi: cică lucrările nu s-ar fi făcut aşa cum trebuie, deoarece prin unele beciuri a apărut igrasia…
Bicaz vs. Vidraru
Mai jos, după Piatra Neamţ, pe drumul de întoarcere, am ajuns şi la Bicaz, oraş muncitoresc greu încercat de vremurile actuale în care legea o face nu industria, ci hipermarketul. La 6 kilometri depărtare de orăşel se află cel mai mare lac de acumulare din ţară, Izvorul Muntelui. Ne gândim imediat la Vidraru, care este mai îngust, dar mai spectaculos; al nostru baraj este mai înalt (are 166 metri, faţă de numai 127 la Bicaz); barajul în arc de pe Valea Argeşului este însă mai murdar: la Bicaz nu am văzut nici urmă de buşteni, PET-uri şi alte gunoaie, aşa cum vedem la Vidraru. În rest, şi pe Izvorul Muntelui poţi merge cu vaporaşul, ca şi pe Vidraru. Trecând munţii, spre secuime (adică spre Transilvania), am ajuns şi pe spectaculoasele Chei ale Bicazului. Drumul este asfaltat, aşa cum nu se întâmplă peste tot în Cheile Dâmbovicioarei din Argeş. Panglica pe alocuri abruptă a drumului ne-a dus şi la întâlniri aproape ireale cu pieptul muntelui, ajuns până în carosabil. După două nopţi petrecute în Braşov şi Ploieşti am ajuns în Piteşti, încheindu-ne călătoria tot la o mănăstire: Trivale. Până la urmă, nicăieri nu este ca acasă, totuşi…
Claudiu DIŢA
