Mi-e din ce în ce mai greu să scriu despre pandemia de Covid-19. O spun cu o scuză sinceră pentru cititori. Câtă vreme mor oameni din cauza acestei boli, scrisul meu pare o impietate. Dar cum să-mi exprim tristeţea provocată de nenorocirile zilnice prin care îmi trec semenii, dacă nu prin scris?! Şi totuşi, mă întreb dacă, vorbind mereu despre Covid-19, nu facem să rămână în vorba noastră obişnuinţa cu această dramă zilnică. Şi să nu ni se mai pară atât de îngrozitoare. Sunt luni de zile de când ni se prezintă, la fiecare douzeci şi patru de ore, bilanţul nenorocirilor provocate de noul virus. În fiecare zi aflăm câţi oameni s-au contaminat, câţi s-au vindecat şi câţi au decedat. Totul se reduce la obiectivitatea cifrei. Am început să ne bazăm pe calculele unei birocraţii reci, impersonale. 

Totodată, mă întreb de ce oare noi, luaţi izolat, credem, în naivitatea noastră, că suntem feriţi de primejdia acestui virus gripal? Ne lovim mereu de prejudecata că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău, că „la noi”, „în familia noastră” totul va fi bine. Sigur, e sănătos să fim optimişti, dar se poate întâmpla, dacă nu respectăm regulile de protecţie sanitară, să ne confruntăm cu o nenorocire în propria casă. Pe de altă parte, unii sunt atât de insensibili, încât ei pot trăi în vecinătatea unor catastrofe fără să le vadă. Alţii simt de departe apropierea dramei. Pe unii, o inundaţie, un cutremur petrecut undeva departe îi lasă cum i-a găsit. Pe alţii, o veste tristă, un zvon alarmant îi devastează. În ciuda acestor diferenţe de percepţie ale oamenilor, la nivelul societăţii s-a instalat o atmosferă dominată mai ales de impresia că aveam să trecem prin ceva groaznic. Nimeni nu ştia cu adevărat prin ce anume şi ce să facă în mod concret. Ne-am pierdut orice instinct sănătos. 

Or, în măsura în care se aşteaptă de la stat soluţiile salvatoare, instinctul conservării are de suferit. Aşteptarea de la stat înseamnă că se manifestă aşteptări de la toţi ceilalţi, doar de la sine însuşi nu. Fiecare depinde de altul într-un adevărat sentiment de siguranţă. Or, aşteptările tot mai multe şi mai mari de la stat înseamnă că poporul respectiv e pe cale sigură să devină o turmă. Acestea sunt motivele pentru care responsabilitatea morală a omului este înlocuită de raţiunea de stat. În locul responsabilităţii morale şi spirituale a omului apar regulile şi legile statului. Şi astfel, acestui om i se retrage din ce în ce mai mult decizia morală a conducerii propriei vieţi, fiind, în schimb, administrat, hrănit, îmbrăcat, distrat tot de stat. Or, răspunderea pentru situaţia grea în care ne găsim azi, dacă de răspundere poate fi vorba pentru felul cum ţara este guvernată, aceasta ne priveşte pe toţi, deopotrivă. 

Pandemia de Covid-19 nu e o problemă pe care, după convingerea mea, am putea-o dezlega pe cale politică. Atunci de ce ţine neapărat guvernarea ca alegerile parlamentare să nu fie amânate? Răspunsul este simplu: ei nu sunt interesaţi să rezolve în primul rând problemele cu pandemia aceasta, ci să acapareze toată puterea politică. Aceasta este dorinţa Cotroceniului. 

Prin urmare, suntem în faţa unor probleme de conştiinţă. Avem zilnic sute de decese provocate de virusul gripal. Iată de ce îi învinuiesc pe guvernanţi că ne tulbură conştiinţa printr-o agitaţie electorală inutilă. 

Din adâncurile întunecate ale lumii a pătruns în viaţa noastră ceva şi a otrăvit aerul de respirat, iar din partea superioară a acestei lumi ne vin tot felul de frământări politice. Noi, oameni simpli, suntem prinşi la mijloc. Suntem, e drept, nevinovaţi; da, suntem victime, abuzaţi şi, totuşi, sau tocmai de aceea, în indignarea noastră morală arde cu vâlvâtaie flacăra răului. Virusul este cel ce decide ce trebuie să facem, de parcă el ne-ar conduce, cel puţin prin numărul de infectări zilnice. Noi, oamenii, putem doar să ne creem un sistem minim de apărare, pentru că nu cunoaştem soluţii mai relevante, în afară de carantinare şi Paracetamol. 

Lumea trăieşte un sentiment de abandon, chiar dacă nu recunoaşte în mod conştient acest lucru. Aproape toţi au reacţionat după modelul refugiului: şi-au procurat provizii de alimente. Guvernanţii au sfătuit şi încă îi sfătuiesc pe oameni să stea acasă sau în jurul casei. Comportamentul acesta este tipic pentru o ţară ocupată şi autodezarmată. Dar, de fapt, este vorba de o dezarmare spirituală, pe care o practică omul cam de 200 de ani încoace. Virusul acesta nu este altceva decât produsul unei naturi dispreţuite. Specialiştii sunt de acord că pandemiile sunt, în ele însele, fenomene care ne avertizează asupra unor dezechilibre la nivel de univers. Dar şi între oameni şi duhul lucrurilor. Şi, aşa cum afirma în secolul trecut filosoful francez Emile Boutroux că în toate lucrurile sunt zei, astăzi zeii aceştia şi-au abandonat locurile în momentul în care ele au devenit elemente ale ştiinţei. Pentru a ieşi din acest impas omul actual va trebui să redobândească unitatea cu natura şi cu Dumnezeu, să-şi arunce masca aroganţei psihologice, a închipuirii de sine, pentru a-şi redobândi chipul creat de Dumnezeu.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio