Radioul public poate fi considerată şi Piaţa Primăriei. Băncile sale au devenit o adevărată Agoră pentru pensionari. Din când în când este bine să faci… o baie „de unde” pe aici: auzi vocea, vorba lui Havel, a celor „fără putere”, sau vocea acelei părţi a democraţiei – „demos” – „popor”. Dacă până acum, problema nr. 1 erau pensiile, acum este „masca” împotriva mult prea statornicului Covid, înrudit cu Omicron. Ea a devenit nu un mijloc de protecţie sanitar, ci simbolul atentatului la drepturi fundamentale! Medicina a devenit, în consecinţă, ceva subsidiar, ca să mă exprim elegant.
În loc de a aprofunda acest subiect, merg puţin la Mioveni şi, fără să am, din punct de vedere juridic, toate amănuntele/probele, sunt şi eu de acord: s-a ajuns prea departe, agresând un oficial în propriul birou. Îmi aduc aminte cum proceda fostul primar Costescu: ţinea uşa deschisă pentru oricine îi intra în birou, mai ales în ziua audienţelor. Îi înfrunta pe preopinenţi: „Spune tare, să audă toată lumea!” Atunci, cel care cerea o favoare (ilegală) era respins: „Nu este legal, nu că vrea Costescu!” Am fost, întâmplător, de faţă la o astfel de scenă. Fostul primar de la Mioveni, pe care-l cunoscusem la IAP, ca şef de secţie, era un om dintr-o bucată, incomod, incapabil de… confrerii pe lângă lege; de aceea, nu avea mulţi prieteni, cum nu puţini au fost aceia, la uzină, care se cam „împiedicau” de fostul sindicalist care era cam radical în apărarea drepturilor oamenilor.
Primarul de azi al Mioverniului, Ion Georgescu, era viceprimar. Se pare că mentor i-a fost Costescu în tenacitatea cu care urmărea înfăptuirea unui obiectiv pentru colectivitate. Cum-necum, „oraşul Uzinei”, Mioveniul, arată astăzi ca o urbe cu perspective şi datorită primarului Georgescu. Mă opresc aici, ca să nu-mi spună cineva că-i ridic osanale (nu am dat mâna cu dânsul niciodată!… Deci, îl cunosc prin faptele sale). Repet, s-a ajuns prea departe cu agresiunile împotriva oficialilor: de la „cerneala lui Constantinescu”, la jigniri ca la uşa cortului, în stradă şi – justiţia va spune adevărul – la „lupte corp la corp”…
Trecem la Piteşti şi vreau să privesc cu rezerve afirmaţiile oficiale despre ce poate deveni municipiul nostru când are „cel mai mare buget din ultimii 30 de ani”. Vom avea multe! Enumerându-le, mă gândeam la „bătutul” troleu Piteşti – Colibaşi, folosit ca nadă mulţi ani, de către mulţi aleşi…
Un parc industrial, un drum expres Piteşti – Mioveni, modernizarea parcului Trivale, un stadion de atletism (cel de fotbal ar fi o investiţie de stat, dacă… se va face!), o Academie de tenis (oraş cu tradiţii în tenis!), investiţii în artere de circulaţie (măcar de s-ar rezolva „gâtuirea” zilnică de la Mărăcineni!), Bazinul Olimpic ş.a. Poate se va lichida şi haosul care a patronat „imobiliarele” din Piteşti. Fostul servici de la Institutul de Proiectări Argeş – „Disciplina construcţiilor” – n-ar fi aprobat multe blocuri… Astăzi, ne întrebăm şi n-avem răspunsuri: cum a fost posibil?!? Exigenţa la care se recurge acum pare de bun augur.
Am ajuns şi la… pianul de la Filarmonică. „E prea scump!” – s-a zis în Consiliul Local. Aşa este, dar el este un bun pentru mulţi ani! Nu sunt ieftine nici celelalte! Greu a fost şi cu podiumul dirijorului, dar acum, toţi sunt de acord că… s-a întârziat mult!!! Era necesar.
Am fost şi sunt unul dintre puţinii care au pledat pentru necesitatea unei astfel de instituţii profesioniste de cultură. Am apărat-o când i-a fost mai greu (orchestra poate să-şi amintească!). Cred ferm că o Filarmonică ridică, cultural, o comunitate. Îmi este însă greu astăzi să mă mai apropii de ea, de când acolo s-a întâmplat un lucru abuziv: … „demisionarea” fostului director, în numele dorinţei aşa-numitului sindicat. Nu spun mai mult! Mă folosesc doar de cuvintele lui Dinu Lipatti: „Trebuie să slujim muzica, nu să ne slujim de ea”.
