Mă pune nu ştiu cine să-mi invit un prieten la masă. La ţară, că e vară şi ceva mai multă răcoare. Sincer, am făcut-o cu plăcere şi cu gândul că mai vorbim d-ale noastre. Cu bune şi cu rele despre noi, despre vremi şi vremuri.
Prietenul meu este un om cu greutate. La propriu şi mai puţin la figurat, că a ieşit la pensie şi, vorba lui Marin Ioniţă, un alt prieten care se simte tot mai singur, „să vezi tu când n-oi mai fi director cum nu te mai bagă nimeni în seamă”.
Mâncăm, bem, povestim, suntem de acord ori nu asupra unei chestiuni. Ce mai, ne simţim bine, dar nu ştiu cum se întâmplă de se lasă cu brâncile pe masă, zguduindu-se de râs la o glumă. Brusc, aud un trosnet puternic şi ne trezim cu masa vraişte pe jos, făcută ţăndări. Văd într-o clipită momentul achiziţionării ei tocmai de la Timişoara. Ne plăcuse, şi mie, şi nevestei, că avea gheare de leu în loc de picioare, nişte arcuiri care te trimiteau la mobilele de altădată. Nu încăpuse pe uşa apartamentului, aşa că am cărat-o la ţară şi am pus-o în odaia bună, de musafiri. Jenat, prietenul se scuză, se apucă să adune rămăşiţele să vadă de se mai poate repara. Îl liniştesc. Dă-o încolo de vechitură, era şubredă. Dovadă că la prima greutate mai mare, decât mâncarea pusă pe ea, s-a făcut ţăndări.
A doua zi strâng rămăşiţele mesei, le pun în maşină şi hai cu ele la Piteşti să caut undeva un atelier de reparaţii mobilă. La ţară, tâmplarul de altădată nu mai trăieşte, iar la Curtea de Argeş IRIL-ul se privatizase şi nu prea mai rămăsese mare lucru din industria locală socialistă. Dau fuga pe strada Sfânta Vineri, unde ştiam că se confecţionează şi se repară mobilă. Omul pe care l-am abordat e drăguţ, îmi poate vinde cu plăcere o masă, ba, ca să mă convingă – după ce află care-i baiul meu – merge cu mine până la maşină, aruncă o privire şi mă compătimeşte. Nu vedeţi – zice – că-i făcută praf, luaţi una nouă, că ieşiţi mai bine. Dacă v-aş repara-o pe asta, v-ar costat tot atât. Nu face ocaua cât daraua. Dacă nu mă credeţi, încercaţi şi-n altă parte, deşi nu se prea mai ocupă nimeni cu cârpeala, că nu merită. Toată lumea cumpără de-a gata, d-astea chinezeşti ori turceşti, că sunt ieftine ca braga şi ţin tot atâta. Dar dacă ţineţi neapărat – glumeşte – daţi o fugă până la Târgu Jiu, poate mai trăieşte Brâncuşi…
O înghit ca atare şi mă îndrept spre centură, unde mai ştiam eu ceva legat de tâmplărie. N-am noroc nici aici. Nu stăm de reparaţii, că nu rentează – îmi spune şeful de la birou. Aducem mobilă de afară şi o vindem românaşilor ca pâinea caldă. Dar pentru că tot m-a prins la ananghie, se-ndură să-mi mai spună una. Cu subînţeles şi tare actuală. Cu cine vreţi dv. – mă interoghează retoric – să mai puneţi pe picioare o aşa masă, bag samă veche de mai bine de o sută de ani? Nu mai avem, domn’e, meşteri ca lumea, că nu mai pune nimeni preţ pe meserie. Am desfiinţat şi şcolile profesionale, şi tot ce ţine de viaţa practică. Le-am dat cu tifla şi tâmplarilor, şi sudorilor, şi confecţionerilor, şi mai tuturor celor de care ar avea atâta nevoie societatea asta care de 27 de ani se tot reconstruieşte, dar nu prea o mai nimereşte. Nu vedeţi că-i făcută ţăndări ca şi masa dv. şi nu găsim meşteri nici s-o reparăm, nici s-o facem din nou? Avem doar nişte cârpaci şi-n fruntea ţării.
N-am încotro, îi dau dreptate şi-i mulţumesc binevoitorului meu interlocutor care-mi dă adresa unui pensionar, bun tâmplar. De fapt, trebuia să mă gândesc din prima la o astfel de soluţie. La meseriaşii de altădată, care mai au orgoliul profesiei, au în sânge meseria. Îi dau un telefon, îi spun despre ce-i vorba şi nu-mi vine să cred când mă invită la el a doua zi cu rămăşiţele pământeşti ale mesei de Timişoara. I-au trebuit vreo trei zile să-i dea de cap, să potrivească anumite caneluri despicate, să pună la locul loc fracturile labei de leu, dar, la final, nu mi-a zis cum se întâmplă aievea: „Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”. Nu! A făcut o treabă de toată isprava şi m-a scos şi din gura nevestei, care mă bănuia că m-am apucat să-i distrug zestrea ei de bănăţeancă fruncea.
De bucurie, mi-am invitat din nou prietenul la masă, dar am avut grijă să luăm prânzul pe terasă, unde tronează o masă ţărănească zdravănă. Sigur, nu vreau să spun cu asta că, dacă am pune un ţăran sau un tâmplar în capul mesei, era să zic al societăţii, oricât ar fi el de iscusit, am reuşi s-o facem ca nouă. Nu! Dar trebuie, totuşi, aflaţi oamenii cu greutate, care după ce-au făcut-o praf, să fie capabili şi s-o facă la loc, mult mai arătoasă şi mai sănătoasă. Nu doar s-o jupuiască de furnir. De fapt, de piele. Societatea, nu masa!
Mihai GOLESCU
