S-a dus și vara. Ne vor potopi brumele de octombrie. Nu mai e timp de dormit afară, pe sală. Ațipind sub vraja fluierului la care cânta Mărunțelu. Doinind sub clar de lună. Unde-s nopțile de altădată? Înstelate și mirosind a pere coapte de vară. A nuci verzi și zarzăre brumării. Inutil să le mai caut. S-au dus și ele odată cu vara. Cu verile. Cu Mărunțelu și cu Tia Dinii, amintindu-mi de-o casă pe deal, la marginea izlazului.

Ba nu! L-am regăsit pe Mărunțelu, într-o seară de duminică. Dar nu la Vernești, ci la Pitești, doinind pe plasma televizorului. Este el, într-adevăr? Ba nu, e Gavril Prunoiu. Ba nu-i nici el, e Grigore Leșe. Și uite așa, la ceas târziu de seară și de octombrie, mă întâlnesc cu copilăria mea și cu cântecele ei de uliță. La un dodoloț festival de muzică populară „Sus la munte, la Muscel”. „Unde-i neica ciobănel,/ și mi-e tare dor de el”. Festival plănuit și făcut la ceas de august, în pandemie, și difuzat de Televiziunea Națională, două duminici la rând, în ăst octombrie speriat de ordonanțe. Întâmplat și apoi difuzat din „Capitala scrisului românesc”, ca un cinstit omagiu la împlinirea a 500 de ani de la vestita Scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung. Care dădea știre judelui Brașovului despre pornirea turcilor încoace.
Dau televizorul mai tare, că-mi place Gavril Prunoiu. Ce-ar putea să cânte altceva decât: „Foi în prun și foi sub prun,/ Leana, mea, mândra mea,/ Ieși, mândruțo, până-n drum/ C-am o vorbă să îți spun,/ Leana mea, mândra mea”. Cântă pomul al cărui nume îl poartă. Îl cântă, pe sticlă, dar nu-i mai gustă prunele brumării, că s-a prăpădit, săracu’, în primăvară. S-a prăpădit și el, ca și Marioara Murărescu, de la „Tezaur folcloric”. Au rămas doinele. În sufletul meu, cu drag de Muscel, dar și-n sufletul mai tuturor românilor, de vreme ce Grigore Leșe lasă baltă și satul lui de altădată, și Bucureștiul de azi, ca să urce la Muscel. Pentru a ni-l evoca în viers, în fluier, în flaut, în gesturile de pe ulița satului de altă dată, la șezători și furcării, pe Gavril Prunoiu, din Boteni. De acolo de unde este și Petre Țuțea, țăranul imperial care se scula în miez de noapte, ieșea în cămașă albă în curte, și rămânea țintă cu ochii la stele. Și la gândurile care-l cutreierau. Întrebându-se cine este cel de vrea să reformeze lumea? Și-și răspundea singur: doar Dumnezeu! Tot așa cum se mărturisea, frust și brutal, cui vrea să-l asculte, la ceasul amiezii: „Nu Eminescu a făcut România, ci Brătienii”.
M-au luat gândurile celui „supravegheat, anchetat și percheziționat permanent”, cum scria Pleșu, stimulate de cânturile rapsodului din Boteni, ajuns mare profesor de muzică la București. Dar vorba lui Marin Preda, un țăran când se duce la București, tot la un țăran trage și vorbesc de ale lor. De la București, Gavril ducea dorul Muscelului. Unde mai dădea o fugă să pună de o șezătoare, de un grup vocal, de o cântare. Mândru, cu bunda ciobănească pe umăr și căciulă sinilie pe cap. Ca la ceas de octombrie. Cum care octombrie? Ăla care a crăpat coaja de pe nucă, iar acum sloboade în iarbă, una după alta, câte o nucă și câte o frunză. Doinind și el, ca și prunii de pe dealuri. Unii care plâng de rod, alții care n-au un fruct, sunt muți. Și ai mei au rămas muți, dacă i-am „întinerit”. Adică le-am tăiat crengile bătrâne. Dar sper ca și ele, crude, să se întoarcă la primăvară, cu o floare nu chiar așa de rară.

Cum se întorc feciorii bucovineni din cântecul lui Leșe: „Bucovină, plai cu flori,/ Unde sunt ai tăi feciori?”. Păi, unde sunt?! Au plecat în altă țară și se-ntorc la primăvară. Cum au plecat și feciorii de azi, să-și facă un rost în viață și-apoi să se întoarcă acasă. Cum aud că se străduieşte să rapsodească, primenită și necăjită, generația asta nouă de cântăreți, umblăreți și petrecăreți. Dar, repet, și necăjită de dorul de țară prins în viers și cânt nou.

Îmi bubuie-n urechi, cu voce aspră, Leșe: „Frunză verde ca iarba,/ tună drace ce-i tuna!”… Păi, ce să tune? Pandemie, crize, răsturnări de guvern, zavistie și ură. În piață, pe stradă și pe micul ecran. Noroc că, pe micul ecran, Televiziunea Națională își mai îngăduie și un bob zăbavă cu vers și viers de altădată. De pe vremea lui Mărunțelu, care, la ceas de seară, mă adormea lin sub cerul senin de vară. De la țară. Acum, nici imperativ chemat, somnul nu mai vine ca altădat! Tună, drace, ce-i tuna! Căci așa e viața mea! Și a noastră! De sihaștri.

Și totuși, pentru unul ca mine, Gavril Prunoiu rămâne un suport moral. De ce l-aș uita, atunci? Și nu doar pe el, ci și pe Tică Sorescu. De ce nu și pe Zavaidoc? Și pe câți alții!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio