Am fost martor la toate evenimentele importante, fericite sau dramatice, petrecute în România în ultimii 70 de ani. Despre deceniul 1950-1960, amintirile s-au mai estompat. Dar, după 1970 când am dat examenul de licență și am devenit medic, tot ce s-a întâmplat în această țară tristă persistă pe retină și în memorie. Cu 25 de ani în urmă am debutat în publicistică la sfatul unor prieteni gazetari. Mi-au spus că e păcat să nu depun mărturie despre cele trăite și văzute, în situația când vin anual în contact nemijlocit cu mii de oameni ce îmi trec pragul cabinetului.
* 42 de ani, șofer profesionist pe un tir cu care bântuie prin Europa, iar pe acasă ajunge la trei, patru luni. Cântărește 150 kg, are palme precum Sfarmă Piatră, buci imense de zici că-i practicant de sumo, gambe groase cât ale unui elefant, iar pe sub pielea lor varice încolăcite ca niște șerpi. Am întrebat dacă s-a vaccinat anti-Covid-19. A început să râdă. „Eu, niciodată! Sunt prea puternic și gripa asta nu are cum să mă doboare!”
* Am consultat recent un băiețel în vârstă de 2 ani și jumătate, adus de mamă-sa pentru o erupție cutanată care după aspect părea contactată de la pisici sau de la câini. Un copil scund, dolofan și extrem de agitat de cum a intrat într-un loc unde a văzut că e vorba de un cabinet medical. Imediat a început să țipe, să dea agresiv din mâini și din picioare, având un comportament tipic celor din spectrul autist. M-a frapat faptul că minute în șir singurele cuvinte pe care le-a rostit repetat au fost: „Bai-bai, senchiu, bai-bai, senchiu”. Mama ne-a spus că le-ar fi auzit la un film de desene animate.
* Un adolescent în vârstă de 17 ani cu acnee severă și o privire împăienjenită de atâta holbare în ecranul telefonului mobil. Realizând că am în față o mostră de analfabet funcțional, l-am întrebat care a fost ultima carte pe care a citit-o. „Nu știu sigur, dar cred că Harap Alb”. L-am rugat apoi să recite două strofe din „Luceafărul” lui Eminescu. Nu a fost în stare să îmi spună nici primul vers. Atunci am plusat: mai trăiește Mihail Sadoveanu? „Nu știu sigur”…
* O doamnă în vârstă de 75 de ani, tunsă zero și, la prima vedere, întreagă la cap. A dezvoltat o parazitofobie ce a devenit în timp un alt fel de nebunie. „De luni de zile nu scap de mii de păduchi: în păr, pe corp, în cada de la baie. Am sunat la SANEPID, am dat bani mulți cumpărând șampoane antiparazitare străine. Nu-i pot stârpi. Am adus unul să-l vedeți”. Într-un șervețel avea împachetată o coajă cât un bob de mei, așa cum cum au frecvent bătrânii în pielea capului. Cu o lupă mare am arătat că nu are piciorușe, așa cum încerca pacienta să ne convingă. Degeaba! Caz de Psihiatrie.
