Doru

* Un puşti de zece ani merge pe jos doi kilometri ca să ajungă la şcoală

Doru, un boţ de om din Piteşti, îşi ia picioarele la spinare şi, preţ de o jumătate de oră, merge pe jos până la şcoală. Acasă ajunge tot per pedes, iar asta se întâmplă de luni până vineri, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an… Indiferent de vreme, elevul cu trup plăpând îşi duce misiunea până la capăt, fără a cârti, fiindcă e dornic să afle lucruri noi. Pentru el este mai importantă cunoaşterea decât oboseala. Într-o zi vrea să se facă explorator al adâncurilor, într-alta visează să devină medic, pentru a-i vindeca de cumplite suferinţe pe cei dragi. Adică pe mama, care suferă de cancer, şi pe bunicul, căruia îi zice „tată”, copt de bolnav…

Puştiul nu se plânge

Odată l-a prins ploaia pe drum pe şcolarul-drumeţ. Copilul era singur – fără mama lui care-l însoţeşte, de obicei – dar, bravul de el, nu şi-a abandonat misiunea. Doru-exploratorul a ajuns în sala de clasă ciuciulete. Tremurând, a răspuns „Prezent!” când a fost strigat catalogul. Văzându-l ud leoarcă, domnul învăţător l-a rugat pe un părinte să-l ducă degrabă acasă, pentru a nu răci…

Casa unde locuieşte puştiul în vârstă de 10 ani – spre capătul străzii Dobrogeanu Gherea – este departe de axa centrală a oraşului, implicit şi de cea mai apropiată staţie de autobuz. Din „ochi”, vorbim de o distanţă de doi kilometri, parcursă în aproximativ o jumătate de oră. „Ca să nu întârzii la şcoală, mă trezesc în fiecare dimineaţă pe la ora şase şi ceva. Pe mine nu mă dor picioarele de la mersul pe jos”, a spus băiatul, fără a se plânge măcar o secundă de efortul depus. Doru este un copil bine crescut. Din comportamentul său se vede de la o poştă că are cei „şapte ani de acasă”.

La omul sărac, nici boii nu trag…

Provenind dintr-o familie cu venituri modeste, ai săi nu-şi permit să-i asigure copilului transportul cu o maşină particulară sau cu un taximetru. Mama lui, grav bolnavă, nu are serviciu. Doar bunicul pensionar, şi el suferind (este cardiac, are diabet etc), asigură traiul familiei sărmane. Strigător la cer este că, din cauza situaţiei financiare precare, femeia a amânat începerea terapiei împotriva  afecţiunii. Iar colac peste pupăză, casa în care locuiesc cele trei suflete necesită reparaţii (plouă prin acoperiş). Vorba aceea: la omul sărac, nici boii nu trag.

Îi place să meşterească

Elevul care face pe jos naveta până la şcoală, fie vară, fie iarnă, este în clasa a IV-a. Învaţă la Şcoala „Nicolae Bălcescu”. Uneori, copiii îi speculează timiditatea şi îl iau, oarecum, peste picior… Deşi este mic de statură, Doru preferă să stea, singur, în ultima bancă de la geam. Nu are foarte mulţi prieteni. Este o fire mai retrasă. Dar cine reuşeşte să îi deschidă poarta sufletului descoperă un puşti cu personalitate bine conturată. Doru este îndemânatic, repară, construieşte, ştie să folosească ciocanul şi şurubelniţa („Îmi place să meşteresc”). Are şi rezultate mulţumitoare la învăţătură. „Se străduieşte să înveţe”, apreciază domnul învăţător, care-i cunoaşte elevului-meşter povestea de viaţă.

O modestă dorinţă

Ca orice copil, Doru crede în Moş Nicolae, dar nu prea ştie ce anume să îi ceară. „Am făcut rost de un plic pentru scrisoare, dar nu am timbru… Nu m-am hotărât ce vreau de la Moşul. Poate să-mi aducă mandarine, fiindcă sunt preferatele mele. Anul trecut, am fost tare bucuros că mi-a adus o maşinuţă…”, a mărturisit băiatul, cu modestie.

Distribuie pe Facebook