Citeam, nu demult, despre o sinucidere în masă a unor balene eşuate pe o plajă din Australia, comportamentul acestora nefiind clarificat încă. Se investesc sume imense de bani la nivel mondial pentru un echilibru al ecosistemului, respectiv al biotopului şi biocenozei. Aceste investiţii vor fi inutile în dezastrul ecologic iminent dacă nu se va crea un echilibru social la scară mondială, iar educaţia să devină prioritate pentru toţi oamenii politici ai planetei.
Şcoala românească, sufocată de birocraţie şi tot mai îndepărtată de pedagogie (modulul psihopedagogic nu-i suficient pentru un viitor dascăl) nu mai face faţă provocărilor în condiţiile în care şi familia şi-a abandonat rolul educativ (cei 7 ani de… acasă), iar strada, internetul şi ceilalţi factori externi acţionează agresiv şi „eficient” asupra copilului.
Copilul „modern” cu blugii „ferfeniţă” a la Zdreanţă şi cu iPhone ultima generaţie în buzunarul de pe fesa dreaptă, cu mult gel pe freza de „jmecher” şi cu cercel „plantat” în diferite zone raportat la tribul din care face parte, iar fetele cu rimel şi pudră care nu vor înlocui niciodată periuţa de dinţi nu mai sunt în atenţia instituţiilor sociale decât în statistici.
Pe acest vid educaţional a apărut, din oceanul nepăsării, „Balena albastră” care a reuşit să scoată din anonimat toate instituţiile ce au tangenţă cu şcoala, reprezentanţii acestora „înotând”, pe uscat, desigur, spre orele de dirigenţie pentru a întocmi procese-verbale din care rezultă activitatea de prevenire pe care o desfăşoară „permanent”. Dar educaţia nu se face în campanie, ci trebuie să aibă un caracter continuu, unitar şi eficient. În caz contrar, „rechinii” la concurenţă cu „balenele” îşi vor atinge scopul într-o societate bulversată şi debusolată. Pe acest fond, Filip Budeikin şi-a lansat jocul „Balena albastră”, motivând că „victimele au murit fericite. Le-am dat ceea ce nu aveau în viaţa reală – căldură, înţelegere, conexiune!”
Într-o lume atât de „albastră”, aceste mamifere transformate în rechini galonaţi de ranguri şi funcţii mai sunt în stare să le ofere tinerilor căldură, înţelegere şi speranţă? Cu siguranţă, nu!
Prof. Dumitru ANA
