Se întâmpla în urmă cu ceva vreme, înainte de ’89, anul „piatră de hotar” pentru români. După terminarea secundariatului în urma concursului naţional de medic specialist, funcţionam la Spitalul Curtea de Argeş. Veneam acolo după trei ani de pregătire solidă în clinicile bucureştene; clinica mamă a fost Colţea, unde se făcea cardiologie la înalt nivel la şcoala profesorului Bazil Teodorescu.
În una din primele gărzi duminicale, asistenta-şefă mă sună precipitată la camera de gardă: „Domnu’ doctor, a venit jos o mare urgenţă!” Era o pacientă de 72 de ani care respira zgomotos şi amplu, lac de sudoare, cianotică şi confuză, exhalând un miros puternic de acetonă. Diagnosticul după examinarea completă „în urgenţă” era cu prognostic extrem de rezervat: comă diabetică cu acido-cetoză. Infarct miocardic acut. Edem pulmonar acut.
M-am apucat serios de treabă cu medicaţia din dotare (suficientă pentru acele vremuri) şi cu ce ştiam de la marii mei profesori. După zece minute, reintră speriată asistenta. „E mama ministrului Justiţiei – C.S.!” Asta ne mai trebuia. Mi-am continuat acţiunea, cerând ajutorul lui Dumnezeu şi activându-mi „băierile creierului”. Peste 30 de minute revine în fugă asistenta: „Vă caută fiul pacientei la telefon!”
– Bună ziua, domnule doctor, la telefon profesorul C.S. (era profesor de Drept Internaţional).
– Bună ziua, domnule profesor, i-am răspuns, în nota dialogului iniţiat de el.
– Am auzit că mama este internată la dumneavoastră, grav bolnavă. Aşa este?
– Aşa este, domnule profesor.
– Este transportabilă?, a reluat el uşor îngrijorat.
– Nu, domnule profesor. Salvările nu au dotare corespunzătoare şi nici cadre medicale pentru asistenţa pacientei în timpul transportului.
– Vă trebuie ceva medicaţie, să vin cu un profesor?
– Nu, am medicamentele necesare, voi sta lângă dânsa cât va fi nevoie şi voi face tot ce se poate, i-am răspuns animat de curajul nesăbuit al tinereţii (aveam 31 de ani).
După aproape trei ore de la conversaţie, când pacienta începuse să dea semne de bine, iar în mine prindea consistenţă speranţa că va trăi, s-a deschis uşa rezervei şi au intrat discret ministrul şi soţia lui. O pereche de oameni distinşi, cu tâmplele cărunte, neînsoţiţi de gardă de corp. Portarul mi-a spus după plecarea lor că veniseră numai cu şoferul care conducea o Dacia 1310 neagră.
– Sărut mâna, mamă, cum te simţi?
– Mai bine, dragul meu, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al acestui tânăr doctor, care nu s-a dezlipit de patul meu de când m-au adus aici. Mi-a fost tare rău şi n-am mai ştiut de mine.
Ne-am retras pentru cinci minute în camera de gardă. Discuţia a fost naturală, nepresărată cu atenţionări, ameninţări sau promisiuni. Demnitarul mi-a strâns mâna, mi-a urat mie şi familiei sănătate şi succes în carieră şi a plecat la fel de discret, precum venise, lăsându-mi o carte de vizită. Am avut în faţă un om de stat la care virtuţile morale erau fericit dublate de cele intelectuale. Mama lui a fost externată după zece zile, mult ameliorată şi a luat drumul capitalei. Nu ne-am mai văzut, dar amintirile mi-au rămas.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
