Este încurajator să descoperi că mai există și asemenea oameni. În memoria satelor noastre doritoare de școală. Școli care astăzi sunt lăsate de izbeliște din motive de pandemie. Cât le datorăm și cât ne lipsesc? Ei au fost fruntașii satului de altădată, învățători, preoți, pretori, militari de carieră, boieri. Teodor Geantă, Tiberiu Marinescu, Gabriel Marinescu, fiu al satului, ajuns general faimos, Teodor Brătianu și… Stătescu Ion, profesor și director de școală, autorul celor două texte aduse nouă și care se referă la evoluția așezării de baștină a Brătienilor. Adică la Tigveni.
Are resurse enorme de afectivitate pentru cei ce au fost altădată spre „folos obștesc” și nu spre propria înavuțire. De ce să nu le cinstim memoria în satele pentru a căror ridicare s-au zbătut, de ce să nu le păstrăm aici busturile? Că ei au fost aceia care, cu tenacitate, au făcut să „înflorească” – la Tigveni ‒ electricitatea, încă din 1939, apa la cișmea, drumul pietruit.
Venit în redacție ‒ după ce mi-a trimis șapte pagini de istorie a faimoasei școli din localitate care împlinește 173 de ani de la înființare, clădită într-o comună atestată documentar de 475 de ani ‒ cu încă un articol în care demonstrează că Tigveniul este „o comună cu adânci rădăcini liberale”, dascălul Ion Gh. Stătescu, fost și director al școlii multă vreme, nu admite cu niciun chip ca bustul generalului Gabriel Marinescu să fie „înstrăinat” și să nu rămână în comună, la școală. Fiu al satului, vestit pentru succesele militare obținute pe front, precum și pentru înaltele funcții în cinci guverne, generalul a fost cel care, în 1939, a băgat curentul în comună, a construit turnul de apă, a renovat școala, a modernizat drumul. Ajuns prefect al Poliției Capitalei, a fost împușcat de legionari, la Jilava, în noaptea de 26/27 noiembrie, la 54 de ani.
Păi, mă întreabă pe bună dreptate dacă bustul generalului n-ar merita să troneze în muzeul școlii, fiind model de patriotism elevilor, dascălilor, părinților, sătenilor, aici, aproape de inimile lor, iar nu „rătăcit” undeva pe aleile Cimitirului Bellu. A făcut, la Tigveni, prima uzină electrică din Muntenia, cum a făcut și Carol la Peleș. Și nu-i numai durerea lui asta, ci a multora care se mândresc cu satul izvoditor de Brătieni, unde, renovată, se află o culă – conac, ridicată de Teodor Brătianu. Cula asta, expropriată în 1949, a ajuns un cămin – școală pentru persoanele cu dizabilități. Orgolii, interese de partid care îmi aduc în minte o întâmplare petrecută de curând la Primăria din Tigveni, unde un consilier a fost „sfătuit” să părăsească de bună voie funcția unde fusese ales de obște, că, dacă nu, o să-i pună cineva sacul în cap seara și o să-l snopească în bătaie. Așa îmi și explic de ce fostul director de școală este rezervat când îi cer numele celor care nu vor statuia generalului Marinescu în curtea școlii.
În ce mă privește, nu pot eu media conflictul de la Tigveni, un loc renumit inclusiv pentru literatură, grație lui Caragiale. Dar pe valea asta s-au născut multe talente, de ce nu ar mai apărea unul să spună povestea cu Brătienii, Marineștii, Eneștii, Teodoreștii ș.a.m.d., de-a fir a păr. Cu oameni care au fost și care sunt, cu un turn și un pod (CFR) ruinat, cu o culă de trei secole încă în picioare. Cum o face, recent, pentru Merișani, argeșeanul gâlgâind de talent Ion Toma Ionescu în cartea sa „Tobârlanii”. Carte despre care scrie așa talentatul Ștefan Mitroi: „Mai rar inimă de scriitor care să se priceapă și la povestit, și la iubit, în același timp”. Aferim! Și scriem, ca totuși să se știe. Că și profesorul Ion Stătescu este o inimă de scriitor.
Câte le datorăm celor care au fost înaintea noastră și au făcut lumină, nu umbră pământului! Câtă lumină facem noi azi? Să ne socotim!
