Ca observator al societăţii, m-am întrebat adesea de ce se poticneşte mai mereu – uneori chiar când nu te aştepţi – România, neştiind, la răscruce de drumuri, încotro s-o apuce. Şi nu mă refer la clasica semnalizare „stânga-dreapta”, ci la acel drum continuu, consecvent, înţelept, care te duce garantat unde trebuie sau unde ţi-ai propus. Am ajuns la acel punct – a-ţi propune – de la care porneşte totul.
Deceniile postdecembriste ne arată, de fapt, o dezorientare: politicienii nu şi-au propus, după fiecare ciclu de patru ani, niciun proiect naţional major în care să credem toţi, indiferent de acea semnalizare „stânga-dreapta”, de care aminteam mai sus. Sunt mai multe cauze, dar unul mi se pare fundamental şi-l trăim, dramatic, azi: n-avem ce se cheamă lideri. Lideri autentici care să electrizeze o cauză, care să-şi respecte cuvântul, care să determine acea mişcare browniană în mase, ele însele convinse astfel că aşa trebuie să se „mişte”, că aşa trebuie să se manifeste, adică să dea ce e mai bun, în numele unui ideal.
Ce ideal? Politicienii noştri, majoritatea, au demonstrat că sunt capabili doar de un singur ideal: să cucerească puterea. Să apară la arlechin, dar, odată ajunşi aici, nu ştiu, de cele mai multe ori, ce să facă cu puterea, nu mai ştiu altceva dincolo de interesele de partid, de grup sau de interese personale. O spun cu toată convingerea: politicienii noştri n-au avut şi nu au „fibră brătienistă”, adică dragoste, responsabilitate faţă de ţară.
Şi, când afirm acest lucru, recitesc mereu Testamentul lui Ion C. Brătianu către fiii săi: “Faceţi-vă datoria, nu vă gândiţi la răsplată. Fapta bună, ca şi adevărul, sfârşesc întotdeauna prin a birui. Eu nu voi mai trăi – spunea el la sfârşitul vieţii sale – ca să văd această biruinţă, dar fiindcă am conştiinţa împăcată că mi-am slujit ţara cu folos, cu dragoste şi cu credinţă, voi veţi apuca ceasul şi veţi beneficia de răsplata ce mi-este azi refuzată mie”.
Mi se pare, în comparaţie cu această nobilă credinţă, că noi am pierdut reperele. Cel mai bine se vede pe la televiziuni. Vedete-“lideri” – sunt propuse fiinţe incoerente, un fel de măscărici nevorbiţi, care-ţi umplu odaia cu prostii: cu cine s-au mai împerecheat, ce shoping au mai făcut, ce partide mai pun la cale, totul într-o veselie debordantă, într-un zgomot ce produce exact inversul: lehamitea. Iar când se termină show-urile, apar cătuşele, într-o interminabilă luptă cu corupţia, luată parcă de la Decebal încoace… Am indus în lume ideea că România este Iadul corupţiei pe Mapamond!
Ce optimism să ai când vezi că un partid care a câştigat cu brio alegerile luptă să-şi dea jos propriul guvern, că aşa vrea, pentru a doua oară, liderul suprem? Sau când din opoziţie nu vin proiecte care să te cucerească, ci numai înjurături, negaţii şi când nu se justifică şi o dorinţă oarbă de a lua puterea cu mijloace dincolo de regulile democratice? S-o ia ca să ce? Să nu ştie ce să facă decât să se răzbune la rându-i?
