Să mă revolt că moartea n-a mai aşteptat? Inutil. Moartea îşi are socotelile ei, calendarul ei. De fapt, l-a mai avertizat odată şi doar fiica sa, Dana, medic, a ştiut ce trebuie făcut ca să-i lungească viaţa. L-a luat cu ea în America, vreo două luni şi ceva, să-l ţină departe de stresul cotidian al dramaticei tranziţii.
Ajuns ceva mai târziu la redacţie, joi, m-a trăsnit în moalele capului ştirea că domnul Ilea a murit. Nu acasă, ci undeva la Băieşti, aproape de Haţeg, de unde se trăgea minunata lui soţie, Elvira (Vivi). O gheară i s-a înfipt din nou în inimă. Medicul de la Smurd a venit degrabă, chemat de fiul său, Dănuţ. Care a alertat-o şi pe Dana, aflată peste ocean. Şi care a urmărit prin telefon procedura de resuscitare. I-a ascultat respiraţia, sacadată, dar… atât. Nu s-a putut face mai mult. Avea 84 de ani şi s-a prăpădit în 20 de minute.
Nu sunt pregătit să scriu despre moartea unui om tare drag mie, dar dacă este să mă revolt, atunci ar trebui s-o fac vizavi de indiferenţa noastră faţă de propriile valori. „Meteahnă naţională”, ar zice Andrei Pleşu. Ce om, ce valoare naţională a fost inginerul Aurel Ilea, care a făcut pentru oraşul Curtea de Argeş, pentru judeţul Argeş o sumedenie de lucruri, îndemnat de neobositul său simţ civic, de dinamicul său spirit întreprinzător, de apetitul pentru nou, pentru creativitate! A fost primul diriginte pe şantierul Daciei şi a lucrat cu directori de rezonanţă despre care mi-a povestit atâtea. Graţie calităţilor sale manageriale a fost adus să lucreze în oraşul Meşterului Manole. N-a fost problemă a urbei în care s-a aşezat de peste 40 de ani, ca director la Electroargeş, să nu-i fi căutat o soluţie, alături de autorităţile oraşului. Şi nu mă refer neapărat la firma „Quark”, la supermarketurile şi magazinele din municipiul de pe Argeş, model de comerţ civilizat, modern, ci la energia şi fervoarea cu care s-a implicat în nenumăratele chestiuni economice, sociale şi edilitare ale acestei aşezări regale. De câte ori, de pildă, n-a mers pe şantierul de la Moliviş să vadă cum „stau” lucrurile, să alerteze apoi presa şi autorităţile că nu este în regulă ce se întâmplă aici!
De câte ori n-a călcat pragul primăriei să dea o idee, să vină cu o soluţie, a făcut chiar pasul, ca om de afaceri, să opteze pentru liberali, când a văzut că la noi tot partidul „e-n toate”! La Piteşti a alergat după prim-ministrul Ponta să-i arate că pentru autostrada spre Sibiu francezii au făcut deja un studiu de fezabilitate, să n-o mai luăm de la cap. L-a vânat apoi pe Dragnea, pe Tăriceanu, pe miniştrii transporturilor, mai toţi câţi au fost ei, pe parlamentari, pe consilieri, supunându-le spre o mai judicioasă analiză şi decizie diverse probleme ale judeţului. Pentru mine sunt greu de uitat aceste scene la care am fost prezent şi despre care am scris în ziar, entuziasmat de zelul său molipsitor.
Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult la dl Ilea era lăcomia lui de cultură. Mai peste tot unde se juca o piesă de teatru – aşa l-am şi cunoscut – unde se lansa o carte ori avea loc un recital de poezie, o conferinţă cu subiect modern, un medalion ş.a.m.d., soţii Ilea erau prezenţi în calitate de spectatori şi de sponsori. Aşa s-au împrietenit cu dramaturgul Paul Everac, pe care-l vizitau curent la Podul Dâmboviţei. Ofensiv, participativ şi cald, mereu mirat şi întrebător, mai curios decât un gazetar, nu pregeta să judece inginereşte şi să gândească logic, ori de câte ori se ivea prilejul. O făcea nu în contul propriu, ci al obştei în care se simţea înregimentat ca soldat mai abitir decât mulţi dintre noi. Neobosit! Şi sentimental! Şi patetic! Şi didactic! Şi patern! Era mereu acolo unde-l îndemna inepuizabilul său, repet, spirit civic. Aş putea spune fără teama de a greşi că a trăit adolescentin până aproape de vârsta nonagenară. Visa cu ochii deschişi la noua faţă a lumii argeşene, culturală şi economică. Era entuziasmat şi ulterior în egală măsură dezamăgit, ca noi toţi. Deseori mă trezeam somat la telefon să scriu despre cutare şi cutare lucru, că este de mare importanţă pentru viitorul localităţii, al nostru. Şi scriam, ca să-mi dau seama ulterior că are mare dreptate, că-n Aurel Ilea „sângera” nu doar un inginer, un manager, un om politic, ci o veritabilă instituţie publică. Pe care de cele mai multe ori am neglijat-o, n-am ştiut să profităm mai mult în beneficiul oraşului care l-a adoptat totuşi cu dragoste, pe el, un ardelean din Ghijasa, naturalizat la Curtea de Argeş.
Mi-a mărturisit-o nu doar mie, ci mai tuturor cu care stătea de vorbă. Mai avea un singur dor: să apuce înainte de a muri să meargă acasă, la Ghijasa, pe noua autostradă Piteşti – Sibiu. N-a apucat! Şi nu din vina lui. Contez, prin urmare, pe bunul Dumnezeu să-l poarte pe autostrada cerului, oriunde îi va fi lui dor. Dacă dorul o fi trăind şi pe lumea cealaltă. Că Aurel Ilea nu mai trăieşte. Rămâne să trăim noi cu amintirea unui om excepţional, unul dintre vlăstarele de vârf ale vremii care vremuieşte şi ne vămuieşte.
Mihai GOLESCU
