Numai sărbătoarea de Crăciun face ca spaţiul să devină timp. Când aştepţi să te întâlneşti de Crăciun cu oamenii dragi ţie, se întâmplă ca spaţiul dimprejur să dobândească o dimensiune lirică şi să se transforme în timp. Priveşti în depărtare, ca şi cum ai privi în viitor, doritor a ghici ce-ţi aduce ziua de mâine. Iar Crăciunul fiind o sărbătoare a familiei, ne încearcă nerăbdarea în legătură cu timpul care a mai rămas până la reîntâlnirea cu persoanele dragi nouă. Deci, spaţiul devine timp. E o adevărată magie. O magie înţeleasă şi trăită mai ales de copii. Aşteptând cadourile în dimineaţa de Crăciun, copilul are viziunea lărgirii spaţiului locuinţei sale, până când aceasta cuprinde tot pământul şi apoi, pe altă treaptă, vede cum coboară Moş Crăciun din cer cu cadouri, fiind însoţit de spiriduşi.

Este vorba aici de o lărgire a spaţiului existenţial al copilului, care e un alt spaţiu faţă de al nostru atât de încapsulat. Iată forme de manifestare a conştiinţei noastre pentru care imaginea cu Moş Crăciun este tot atât de reală ca şi realitatea însăşi. Or, un adult pentru a se întâlni cu Moş Crăciun nu trebuie să se deplaseze în alte locuri, ci să ştie să vadă cu ochi de copil.

Pe de altă parte, ţinutul imaginat de copil este întotdeauna o insulă (Johan Huizinga). Moş Crăciun vine din Laponia, care, pentru copii, este o insulă plină cu jucării şi cu multe alte minunăţii. Ea este populată cu moşi şi spiriduşi, reni şi căpriori, uneori şi cu pisici şi şoricei. Iar această Laponie este undeva acolo sus, unde nu se află oameni. Ţinutul Laponiei atrage după sine amintirea lui Moş Crăciun, desigur prin intermediul jucăriilor, pe care acesta le împarte la copii. Avem de-a face aici cu aceeaşi pornire de a se juca a minţii noastre şi nu trebuie să avem convingeri ferme pentru a înţelege lumea lui Moş Crăciun şi a spiriduşilor; o lume „aducătoare de tot felul de minunăţii”. Cine nu a văzut în viaţa lui un copil că se adresează cu toată seriozitatea, cu calificări pur omeneşti, unui obiect neînsufleţit, de pildă unui băţ de chibrit, cerându-i jucării de Crăciun? Aşa intră copilul în orizontul ludic. Cu certitudine, imaginea în urma căreia au apărut spiriduşii, de exemplu, este o deprindere a minţii copiilor de a înlocui realul sărăcăcios şi prăfuit cu un altul idilic şi ludic.

Prin urmare, principala funcţie a imaginarului copiilor este plasarea eului copilului într-un alter-ego. Păpuşa este alter-ego al fetiţei. În timp ce eroul, salvatorul este alter-ego al băiatului. Nici adultul nu scapă de acest alter-ego. Iar cel mai elocvent exemplu este cel al lui Balzac, care-l chema în ajutor, pe patul de moarte, pe Horace Bianchan, unul dintre personajele sale, singurul medic în care mai avea încredere. Pentru copii, însă, luna şi soarele pot fi ochii omului, cerul – capul, pământul – picioarele. Se personifică şi elementele naturii: diverse plante, ape, astre, focul, vântul etc. Acest tip de imagine nu presupune o deplasare întru „altundeva”, ea re-vrăjeşte lumea cu tot felul de fiinţe şi jucării, prăjituri cu ciocolată şi alte broderii decât cele din realitate. Imaginarul copiilor noştri este, aşadar, atât de vast, iar uneori atât de puternic şi de limpede, încât poate înlocui în mintea lor un lucru, o situaţie sau o realitate printr-un alt lucru, situaţie sau realitate personificate.

În ceea ce priveşte optimismul şi pesimismul în legătură cu darurile primite, se impune, ca exemplu, o poveste despre doi fraţi: unul era tot timpul nemulţumit, iar celălalt părea mereu mulţumit. În dimineaţa de Crăciun, aşadar, şi-au primit amândoi cadourile şi au început să se joace cu ele în camera lor. Nemulţumitul primise un computer nou cu jocuri şi un mic robot, dar atunci când tatăl său l-a întrebat dacă e mulţumit, el a spus: „Nu! Acum toţi ceilalţi copii mă vor invidia, iar bateriile se vor termina şi va trebui să cumpăr altele noi”. Celălalt băiat primise cadou doar o grămadă de bălegar de cal. Când tatăl său a intrat în camera lui, l-a găsit jucându-se fericit în grămada de bălegar. Şi l-a întrebat: „De ce eşti atât de bucuros?” La care el a răspuns: „Ştiu că trebuie să fie şi un cal pe undeva pe aici!”. Iată dar cum „Moş Crăciun” este o funcţie străveche a minţii noastre, în care forţele şi puterile de care omul se simte înconjurat iau o înfăţişare antropomorfă.

Distribuie pe Facebook