Mă bucur juvenil de reușitele colegului. În ale scrisului, desigur, că nu și-a pus mintea la contribuție să intre în afaceri. Au făcut-o alții, cu brio sau cu… faliment. Dacă nu mă înșel eu, face parte, ca și mine, din generația care pare să fi fost ofensată clipă de clipă. Și ieri, și azi. Generație care nu „înghite”, nu rabdă, ci ricanează, continuând să se expună judecății obștești.
Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns soarta unor „personaje” care – unul dintre ele – debutează în viață cu un măgar trăgând după el o cotigă. Prin satele sărace din Câmpia Negrașului. Aron, român de extracție iudaică, este nevoit să facă față unui faliment. Lume, lume, strigă pe ulițele prăfoase, pun dinți la doamne și domnișoare! Ieftin, tare ieftin. Dar nu e un escroc. Caută să supraviețuiască în regimul trecut. Ca stomatolog. Scena e memorabilă, la țară, unde lumea dă buzna, curioasă, ca la circ. Sărăcie, secetă, un „doftor” își încearcă norocul încă o dată. Să supraviețuiască. Cum?
Veți afla dacă aveți curiozitatea să citiți cartea „Ambasadorul itinerant”. Scrisă, cu aplomb și „aplicațiune”, de un reper al vieții de ieri și de azi, publicistul Marin Manolache. Cel care a pus temeinic umărul la fondarea cotidianului „Argeșul”, unde lucrez și eu. Cartea – nuvelă, roman, jurnal ș.a.m.d. – este o medalie cu două fețe reflectate de economia socialistă și economia de piață. Cea de-a doua mult mai suculentă, documentar, în idei, imagini, portrete. Deci, și literar. Atent la „spectacolul” pe care-l traversează, jurnalistul, vrea, nu vrea, se instituie într-o instanță critică a „evoluției” noastre către capitalismul de cumetrie. O realitate de la care nu se sustrage, dar nici nu umblă la finețuri psihologice pentru a afla ce-i aia afacere, patron, speculă, bursă, escrocherie, faliment. Precum și o nouă ordine mondială către care gonesc miliardarii speriați de stresantele realități. De alpaca, de carton ori pe bune. Realitatea, desigur! O putere schimonosită abia respiră, în imediatul cotidian, dar și-n înfrigurate pagini de letopiseț. Căci și asta este cartea, iar ambasadorul nu este altul decât autorul. Care pendulează între pamflet și caricatură. A conviețuit și – spre marea lui mirare – este în continuare obligat să conviețuiască „liniștit” cu mișelia, cruzimea, perversiunea, lipsa de caracter, vanitatea și chiar cu prostia. Carențe de educație și ieri, și azi, un anume tip de patologie socială și caracterologică, firi sucite, umanitate degradată de mediul sufocant în tranziție. Multe dintre personaje sunt reale, desprinse din viață, păstrându-și chiar și numele. De la un capătul la altul al cărții sunte evidente reaua credință și viclenia puterii de orice fel ar fi ea. De factură socialistă ori capitalistă. Face politică în economie și economie în politică. Cam ăsta este mesajul vitriolant al lucrării. Transmis cu gravitate de un riguros al scrierii. Tonice și depresive… în egală măsură.
Sincer să fiu, mi-aș fi dorit ca, la cât este de sigur în ce scrie, gestul din finalul cărții – decupat într-un univers pestriț – să fi fost mai autoritar, pasul mai apăsat. Căci jurnalistul, iată, este mereu „pe teren”, nu se află niciodată în retragere, cum spune francezul despre cei ieșiți la pensie. El scrie ce vede și apoi – vorba cuiva – vede ce scrie. Cu o curiozitate ofensivă, convingătoare. Asta-i lumea pe care am/ați vrut-o, despre ea scriu. Oțărât! Că visam, cu toții, la ceva mai bun. Dar realul nu mă ajută. Scrie cu orgoliul profesiei practicate în mai bine de o jumătate de secol. Scrie cu amărăciune, reamintindu-ni-l pe Alecu Russo: „Dumnezeu să ierte trecutul”. De acord, dar prezentul cine ni-l iartă? Jurnalistul, oricum, nu! El face tot ce știe: scrie!
