Mă trezesc pe birou cu un dosar: „Memorandum modificat şi reformulat al Fundaţiei Conservation Carpathia”. Ce-i cu dosarul ăsta, cine l-a adus? – o întreb pe secretară. Nu ştie, dă din umeri. Nu ştie nici redactorul-şef, nici altcineva. O conspiraţie nu alta! Nu-i bai, o să aflu eu şi mă apuc să-l citesc.
Pentru început nimic suspect. Dimpotrivă! O fundaţie, ca atâtea altele la noi, îşi propune să protejeze patrimoniul nostru natural, devastat în bună măsură după ’89. Adică, păduri tăiate la ras, ape infestate, la fel ca şi aerul şi pământul, despre care scriem şi iar scriem – ce mai, un Armaghedon ecologic! – dar nu-i pasă nimănui. Autorităţilor, nici atât!
„Carpathia” scrie negru pe alb că ţelul ei principal este „să creeze o rezervaţie naturală în Carpaţii Meridionali din România pentru a contribui la conservarea şi restaurarea ecosistemului natural al Carpaţilor, în beneficiul biodiversităţii şi al comunităţii locale”. Frumos, nu? La urma urmei, ce contează că dintre cei 12 membri fondatori doar unul este român, restul sunt străini: trei englezi, doi germani, doi elveţieni, doi americani, un danez şi un austriac. Ce-i drept, cei mai mulţi sunt rezidenţi în Zărneşti şi Şinca Nouă din judeţul Braşov.
Păi, mă gândesc eu, străinii s-au mutat la noi şi, iată, lor le pasă că ne batem joc de bunurile noastre cele mai de preţ. Prin urmare, s-au organizat cum ştiu ei mai bine şi… la treabă! Doar că treaba asta este cu skepsis. Pe care-l aflu, tot negru pe alb, în acelaşi dosar. La art. 5.1 se prevede clar că „primul obiectiv al fundaţiei este cumpărarea sau dobândirea cu alt titlu legal (cesiune, arendă etc.) a pădurilor sau pajiştilor – (!!! – sunt semnele mele de mirare) – obţinerea dreptului de administraţie asupra florei şi faunei sălbatice şi a dreptului de extracţie – !!! – tot ale mele sunt mirările – a mineralelor pentru conservarea biodiversităţii din România”. Este limpede, nu? Păi, dacă noi nu ne pricepem să administrăm patrimoniul nostru natural, al solului şi subsolului, ne învaţă străinii. Dar ca să ne înveţe şi apoi să-l administreze, este musai, nu?, să-l treacă, prin lege, în proprietatea lor. Care lege? Aia tâmpită, dată prin 2004, dacă nu mă înşel, prin care a fost votat, de un parlament – cum să-l calific, tot ca pe lege, sau altfel?! – dreptul oricui din afară de a cumpăra pământul românesc. Fiindcă azi nu mai vorbim de patriotism, de românism, noţiunile ăstea s-au demodat, viitorul nostru urmează să fie administrat de un guvern global.
Nu ştiu de ce tocmai acum, când scriu despre lăcomia asta, a românilor şi a străinilor în egală măsură, îmi vin în minte versurile lui Eminescu din „Doina”. Pe care le citeam în taină altădată: „De la Nistru pân’ la Tisa/ tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De atâta străinătate”. Acum nu le mai citesc în taină, le pot, iată, şi reproduce public, dar ce folos, dacă ce critica poetul nostru naţional este mai adevărat decât ieri. Pământul ţării este sfânt, ca şi casa părintească, ele nu se vând, scria cu limbă de moarte Grigore Vieru.
Pământul este sfânt ca şi eroii, ca şi martirii pe care-i adăposteşte în adânc, grăieşte adevărat şi părintele Iustin Pârvu. Dar cine mai are timp să pună la inimă vorbe mari. Acum este timpul tranzacţiilor, al reaşezării proprietăţii în favoarea celor care ştiu cum să pună mâna pe ea, nu a celor care au avut-o din moşi strămoşi.
Iată cea mai bună dovadă, găsită tot la dosarul cu pricina. Neamţul Cristoph Promberger este reprezentantul Societăţii Sănătate&Natură SRL şi le scrie membrilor Obştii Moşnenilor Rucăreni şi Dâmbovicioreni că, întrucât legea îi permite, „mă ofer să cumpăr dramuri de la cei care doresc vânzarea acestora”. Şi, ca să nu se înţeleagă că, Doamne fereşte, ar obliga pe cineva, simte nevoia să precizeze că „el oferă, nu obligă, că obştea este o organizaţie veche şi onorabilă şi prin lege nu poate fi nici distrusă, nici cumpărată, ea va rămâne veşnic”. Cât valorează garanţia „directorului executiv al unui proiect de conservare naţională pe raza munţilor Făgăraş, proiect din care face parte şi zona Rucăr”? Tot atât cât valorează promisiunile celor ce vor puterea, nu? Rezultă clar din scrisoare că omul le vrea doar binele moşnenilor noştri din Rucăr şi Dâmbovicioara. De ce nu l-or fi crezând că este de bună credinţă? Să mai fi avut ei de-a face cu lăcomia ascunsă sub vorbe frumoase? Poate. La urma urmei, şi fundaţia, şi srl-ul, şi atâtea ong-uri care se bat să protejeze mediul nu sunt decât potenţiale medii de afaceri, trădate de fapte, nu vorbe. La urma urmei, ei vin cu soluţii miraculoase, important este să le dăm pământul, pajiştile, dramurile… După care noi vom rămâne cu vorbele, ei cu actele. Dar se cheamă că ne-au vrut binele, nu?! Sau, dacă vreţi, vorba capitaliştilor, preluată de liberali, toată lumea are de câştigat, profitul meu este şi profitul tău.
